Demența regimului de la Kremlin a trecut și dincolo de pragul antisemitismului explicit și virulent. Declarațiile șefului diplomației ruse cu privire la identitatea evreiască a președintelui Ucrainei, Zelenski, pe care liderul de la Kiev ar împărtăși-o, dixit Serghei Lavrov, ”cu Hitler”, care ar fi avut și el, chipurile, ”sânge evreiesc”, au inflamat nu doar Israelul, ci întreaga lume civilizată.
Lavrov și-a formulat atacul antisemit într-un interviu acordat televiziunii italiene. Și, ca mulți alți antisemiți, și-a plasat vicelan apropourile răutăcioase la adresa evreilor în gura ”evreilor”: ”mulți evrei înțelepți spun că…”
Declarația lui e menită, prima facies, să susțină intenabila acuză putinistă a ”denazificării” Ucrainei. Nu contează, altfel spus, că președintele Ucrainei prezumtiv naziste e evreu, de vreme ce, potrivit lui Lavrov, ”evreii” ar fi, ”prin tradiție, cei mai vehemenți antisemiți”. Iar în venele lui ”Hitler” (autorul principal al Holocaustului, nota mea) ar fi curs (de asmenea, nota mea) ”sânge evreiesc”.
Nu. Nu există, în ciuda unor mituri și teorii conspiraționiste lipsite de orice substanță, nici cea mai vagă dovadă a vreunui strop de sânge evreiesc care să fi curs prin venele lui Adolf Hitler, dictatorul nazist.
Aceste declarații devolează antisemitismul profund al genocidarilor de la Kremlin. Care, implicit, se alătură iudeofobilor care acuză victimele evreiești ale Holocaustului de a-și fi înscenat propriul genocid în lagărele de exterminare și de concentrare naziste.
Pentru evrei și experți în antisemitism asemenea ieșiri nu ar trebui să iște o surpriză. “Scopul unor astfel de minciuni (precum cele proferate de Lavrov cu privire sângele evreiesc al lui Hitler) e să se atribuie evreilor culpa pentru cele mai terifiante crime comise în istorie împotriva lor“, a reliefat, pe bună dreptate, într-o declarație oficială, premierul israelian Bennett.
Ministrul de externe al Ucrainei, Dmytro Kuleba, a subliniat la rândul său că declarațiile omologului său rus, Lavrov, ”sunt insultătoare nu doar pentru președintele Ucrainei, ci pentru toți evreii”.
Nu trebuie uitat că antisemitismul exterminator (dar voalat îndărătul unor eufemisme, precum lupta contra ”cosmopolitismului”, de care erau sistematic acuzați evreii sub regim sovietic, l-a caracterizat și pe idolul politic al lui Putin, genocidarul I.V. Stalin.
Și totuși, unii evrei istoric informați, inclusiv la Ierusalim, au preferat să ignore ori să trateze nonșalant afilierea stalinistă a kaghebistului Vladimir Putin. De parcă n-ar fi știut că, în timpul serviciului său de spion la Dresda, KGBul, STASI și Securitatea transformaseră răspânditul de antisemitism în lumea arabă în obiectiv de căpătâi. Polițiilor politice comuniste li se datorează și larg vehiculatul semn aberant de egalitate pus de conspiraționismul stalinist între naziști și evrei, deci între făptași și victimele lor.
La rândul lor, oficialii israelieni au crezut că, în ciuda războiului de agresiune demarat de Rusia, își pot permite, moral, echilibristica dintre Moscova și Kiev în interesul aranjamentelor de securitate siriene ale statului evreu cu Rusia.
Iată de ce Israelul le-a refuzat între altele ucrainenilor, în ciuda implorărilor președintelui Zelenski, nu doar armele ușoare sau ofensive, ci și scutul antirachetă, de care Ucraina ar avea nevoie ca de aer.
Mai nou, șeful diplomației israeliene, Lapid, a calificat declarația lui Lavrov drept ”de neiertat” și a anunțat convocarea ambasadorului rus la Ierusalim la ”discuții care nu vor fi tocmai ușoare”.
Nici Germania, pentru care memoria crimelor naziste și lupta împotriva antisemitismului fac parte din ADNul ei de stat modern și democratic și care pretinde a fi învățat din istorie, n-ar trebui să se simtă prea confortabil. Germania lui Gerhard Schröder, care-l calificase repetat pe patronul său Putin drept ”democrat fără prihană”, Germania Angelei Merkel, a lui Sigmar Gabriel și a lui Frank-Walter Steinmeier n-are de ce să manifeste acum vreo stupoare. Șocul acestor dregători de azi și de ieri ar fi deplasat. Ca oameni politici ar fi trebuit să știe ceea ce ține de buchea meseriei lor.
Au fost de altfel avertizați repetat, chiar de către un ziarist evreu de la Deutsche Welle, că nu există, practic, totalitarism fără antisemitism și că Putin e un lider totalitar. Au preferat totuși să întrețină relații cordiale cu el și să-și angajeze țara, pe care juraseră s-o apere de rău, pe calea dependenței energetice, nici azi lichidate, față de Rusia, acum explicit antisemită, a lui Putin.
Istoria ar fi trebuit să le fie un ghid mai bun. Nu puține dictaturi și nu puțini tirani au căzut în antisemitism vehement și virulent când și-au simțit sfârșitul aproape. Stalin n-a fost singurul. În stadiile lor finale, și țarismul ,și imperiile de limbă germană au devenit platforme de furibundă și asasină ură antievreiască (născătoare de hitlerism), ba Rusia chiar de pogromuri.
Finalul antisemit al tiraniilor care se termină în catastrofă nu e uimitor. Liderii totalitari și despoții care au provocat catastrofa au nevoie de inamici puternici (fie și imaginari), pe care să poată da vina cât de cât credibil, pentru propria lor imbecilitate și neomenie, pe care o ascund îndărătul unor narațiuni conspiraționiste false, dar cu o eficiență propagandistă îndelung verificată în timp.