Ce l-a determinat pe președintele SUA, Trump, să prelungească sine die încetarea focului, în așteptarea unui răspuns ”unificat” al factorilor de decizie iranieni? De ce a refuzat să fixeze un nou ultimatum? De ce a insistat până la capăt cu fandacsia negocierilor contramandate în cele din urmă de J.D. Vance, un spectacol la care mullahii n-au mai vrut să participe?
Noima discuțiilor
Tratativele ar fi avut sensul să calmeze globul și să reducă la burse prețul petrolului, semnalizându-se lumii că, uite, se vorbește, se negociază, se aplanează, se rezolvă. Administrația americană vrea cu dinadinsul să oprească și scumpetea iscată de război, și atacurile extremiste de stânga și de dreapta, potrivit cărora Trump ar fi fost ”împins de Israel” într-un nou ”forever war” imposibil de câștigat în Orientul Apropiat. Căci ambele reduc șansele la urne, în noiembrie, ale candidaților republicani care vor concura pentru mandate în Congres cu extrema stângă din Partidul Democrat. O extremă stângă cu care, pe bază de antisemitism, s-au aliat în SUA nu doar islamiștii, ci și extrema dreaptă din MAGA.
Realitatea este, că președintele SUA a declanșat războiul cu sprijinul militar al Israelului, pentru că Iranul islamist, balistic, terorist și potențial nuclear ajunsese un risc major pentru America într-o zonă de maxim interes american și un intolerabil pericol pentru întreaga lume civilizată, nu doar pentru acut amenințatul și repetat atacatul stat evreu.
Dar a încetat Iranul să mai fie acest pericol general?
Defel. Iranul e un pericol cu atât mai mare cu cât nu e clar cine mai e la putere, în țară. Și ce vor diverșii pretendenți ai cârmei. Cu mijloace puține, mullahii continuă să amenințe și să șantajeze comerțul cu petrol și gaze în Strâmtoarea Ormuz. Și să spere că, fie și ascunși în găuri și peșteri din munți, își vor putea reface arsenalele și continua bricolajul la bomba atomică. E adevărat că Gărzile Revoluționare Islamice au suferit pierderi grele și vor suferi altele și mai și. Nu întâmplător, Trump e de părere că ar fi găsit cheia înfrângerii rezistenței iraniene. Și anume, prin continuarea blocării porturilor mullahilor, o blocadă care le seacă veniturile. Care provin din exportul de țiței. Căci oamenii președintelui au contabilizat că blocada le produce iranienilor pierderi de aproape o ”jumătate de miliard de dolari pe zi”, Încât șeful Casei Albe vrea să mențină în vigoare blocada până la un răspuns ”unificat” al Iranului iar guvernul SUA a înăsprit sancțiunile impuse Iranului.
Or, sancțiunile nu știu să fi împiedicat vreodată, în istorie, un regim totalitar să continue să fie o amenințare ori să-și perpetueze operațiunile militare. Mai ales dacă are un important sprijin financiar, economic și militar extern, precum cel al Chinei comuniste. Cele rusești continuă, în pofida sancțiunilor, după cinci ani de costisitor război de agresiune purtat în Ucraina. Iranul, un aliat al Rusiei și al Chinei, rămâne așadar o mare primejdie pentru lumea civilizată. Inclusiv și mai ales pentru Europa, care depinde în mai mare măsură de importurile de hidrocarburi prin Strâmtoarea Ormuz decât Statele Unite.
Dar militar, politic și geopolitic, administrația americană e între ciocan și nicovală
Nu pentru că n-ar putea distruge Iranul mullahilor rapid și definitiv. Ci pentru că guvernul Trump se lovește de constrângeri psihologice, economice și geostrategice.
O analiză a respectatului Center for Strategic and International Studies de la universitatea Georgetown afirmă că există riscul ca militarii SUA să-și fi epuizat parțial stocurile de muniție în războiul cu Iranul. Ar exista, potrivit CSIS, pericolul ca Statele Unite să aibă nevoie de un răstimp de 3, 4, sau chiar 5 ani pentru a le recompleta până la nivelul de dinainte de război. În cauză sunt între altele rachetele de tip THAAD și Patriot, precum și cele de croazieră, Tomahawk. Problema nu ar fi atât că SUA n-ar putea continua să combată Iranul, cât că i-ar lipsi muniția pentru o confruntare de pildă cu China comunistă în Pacific.
Pentagonul a negat, ce-i drept, evaluarea CSIS. Purtătorul său de cuvânt, Sean Parnell, a declarat că SUA dețin în arsenale tot ce au nevoie. Dar dezmințirea nu e convingătoare și pare dictată de rațiuni disuasive.
Realitatea este că Vestul și NATO au ratat niște ani decisivi. Ce trebuia făcut?
I-au ratat sub președinții americani Obama și Biden, precum și sub cancelari și premieri europeni nevolnici. Care, în loc să reacționeze adecvat la amenințările militare ale unor tiranii totalitare răsăritene în plină expansiune, au mizat totul pe presupusa raționalitate a inamicilor. Și pe negocieri și diplomație compuse exclusiv și perdant din aberante concesii făcute dușmanului.
Deși America lui Trump a modificat benefic această paradigmă sinucigașă, constând din administrarea declinului Vestului în beneficiul inamicilor ei, administrația din Washington n-a reușit nici să înțeleagă integral situația și adversarul, nici să explice persuasiv poporului american că va avea să-și asume pe viitor niște sacrificii majore, ca să-și rezolve problemele de securitate.
Frica de electoratul american și de opțiunile lui dictate de bani a înlocuit teama de vrăjmașii externi.
Toate acestea, la care se adaugă dorința narcisist colorată a președintelui de a soluționa toate conflictele pendinte printr-un ”deal” adesea imposibil de încheiat, mai ales când de cealaltă parte a baricadei se găsesc extremiști, teocrați și actori totalitari fanatici, l-au determinat pe Trump să cotizeze la obiceiul pernicios de a încheia prematur războaiele Americii. Și pe ale aliatului său israelian. Așa a făcut în Gaza, în Liban și de două ori în răstimp de un an în Iran. Ar fi fost net mai util, pe cât posibil, să termine odată pentru totdeauna cu niște trupe teroriste, semnalizându-le celorlalte că n-au șanse dacă-și perpetuează rezistența armată.
Între luminarea și întunecarea minților. De ce ticăie ceasul mai rapid pentru Iran decât pentru SUA.
Teoretic și rațional, blocarea Strâmtorii Ormuz de către americani ar trebui să pună Iranul islamist pe butuci și să-l determine să capituleze. În câteva zile. Dar bigoții exaltați și pătimași ai teocrației nu au o forma mentis care să le permită să înțeleagă că au ajuns realmente la capăt de drum înainte de fi morți și îngropați. Și că, din interes propriu, dar și în replică la grijile și cererile statelor arabe agresate și șantajate de Teheran, și alte administrații occidentale, vor continua față de Iran, dacă vor să supraviețuiască, politica dură a actualei administrații americane.
Căci fanatismul nu ține loc de pâine. Nici în Occident, extremismul de stânga și de dreapta pe care mizează mullahii nu va rezista constrângerilor economice, politice și militare. Mai devreme sau mai târziu, se va da sec cacealmalelor radicale. Și va fi vai de extremiști. Și vai de calculul lor de acasă (că America n-are reziliența necesară unui război îndelungat, iar republicanii și Trump sunt pe ducă) fiindcă nu se potrivește neapărat cu cea din târg.
În expectativa acestui mai devreme sau mai târziu, administrația Trump pare să aștepte deciziile aliaților și inamicilor, care să ușureze Americii misiunea și să-i dea timp să pregătească următoarea rundă. Așa că a renunțat la un nou ultimatum, în ideea că, pe moment, e nevoie de o răbdare americană incompatibilă cu termene fixate arbitrar.
În răstimp, Iranul petrolier e oricum într-o situație teribilă. În timp ce komentariatul îl toacă mărunt pe Donald Trump, mai nimeni, sau prea puțini abordează criza acută confruntându-i pe islamiști. Cei din urmă sunt incapabili – din cauza blocadei Strâmtorii Ormuz – să-și exporte țițeiul. Ca atare, spre deosebire de răstimpul rămas administrației Trump, ceasul Iranului ticăie într-o viteză bezmetică. Fiindcă dezastrul ar putea fi la doar câteva zile distanță. Potrivit unor experți, închiderea porturilor și lipsa spațiilor de depozitare a petrolului brut tind să pună pe butuci în doar câteva zile câmpurile de petrol iraniene, obligând autoritățile să le închidă, fără siguranța că le vor putea redeschide. Căci, odată rezervoarele pline, câmpurile trebuie închise, ceea ce implică un proces elaborat și dificil, ca să nu se riște pagube geologice ireparabile. Închiderea lor abruptă le-ar provoca.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.