Cu cine șed, în barca globală, aliații români și moldoveni ai lui Vladimir Putin, al cărui ”grup de prieteni” are doar pe Facebook, în România, aproape 10.000 de membri ?
Cu dictatorul nordcoreean Kim Iong Un. Care a promis, la a opta plenară a comitetului central al partidului muncitoresc (comunist) nordcoreean, că ”se va ține de mână cu Putin”.
Potrivit Reuters, Kim s-a angajat să rămână umăr la umăr cu liderul de la Moscova (”manifestând deplin sprijin și (deplină) solidaritate”) de ziua națională a Rusiei. Dictatorul stalinist de la Fenian s-a arătat absolut încredințat că Rusia lui Putin se va umple de glorie, obținând victoria în războiul de agresiune purtat de Kremlin, cu tot cu crimele lui în masă împotriva Ucrainei și a propriului popor.
Sigur, Kim nu s-a pronunțat textual așa. S-a rezumat să-și anunțe loialul ”ținut de mână”. De mânuță. Dar convingerea sa că ”Rusia va adăuga glorie istoriei victoriei” a articulat-o dictatorul stalinist chiar așa, fiind la fel de fermă și de neclintit ca persuasiunea lui Nicolae Ceaușescu, potrivit căreia în România se va introduce capitalismul ”când va face plopul mere și răchita micșunele”.
Coreea de Nord alimentează Rusia lui Putin cu arme și muniție. O senatoare de pe malurile Dâmboviței, prea voluminoasă ca să fie lesne de trecut cu vederea, îi furnizează Moscovei, potrivit experților, (pe lângă urlete extremiste, amalgamate cu revendicări teritoriale mascate sau pe față la adresa Ucrainei) activitatea de purtătoare de cuvânt neoficială. Ea exercită, mai precis, ceea ce prestează agenții de influență: oferă în ocurență false argumente extremei drepte. Inclusiv celei prea puțin rusofile. Dar e ea oare compatibilă cu agenții de influență ai Rusiei de extremă stânga?
Progresiștii radicali au, cu naziștii, fasciștii și extremiștii de dreapta un fecund teren comun. La un capăt al acestui teren e colectivismul și ura pe libertate și capitalism.
La celălalt capăt e ura lor comună pe Vest, pe democrații apte să se apere, deci pe americani, pe israelieni și, în genere, pe întreaga lume liberă, cât timp dă semne să nu se predea vreunuia din extremismele care o amenință.
Există în spațiul românesc global și alți purtători de cuvânt, mai subtili și mai vicleni, ai Kremlinului, care se adresează perfid straturilor educate (citește: influente) ale ”României educate”.
Aceste segmente sunt, parțial, ușor de umplut de confuzii etice și de derutat prin astuții cum ar fi deprecierea stăruitoare a ”clarității morale”, în speță a capacității lor de a înregistra și califica crimele ruse nu relativist, ca fapte oarecare, cel mult discutabile, ci așa cum sunt, drept abominabile crime de război și împotriva umanității.
Mare e șiretenia acestor agenți de influență voluntari sau involuntari care își rezervă, aparent cuminte, privilegiul de a nu opta. Și își revendică dreptul ”neutralității”.
Ca și cum în fața răului malefic (vizibil cu ochiul liber nu de la ecocidul detonării de baraje, ci de la invazia rusă în Georgia, în Crimeea, de la anexările teritoriilor din estul Ucrainei, de la crimele din Bucea, Irpin și Mariupol) ar exista o atare opțiune și, odată asumată, s-ar mai putea rămâne la adăpost de culpa complicității prin tăcere, prin indiferență și prin presupusă ”echidistanță”.
Încât mă amuză preopinenții care consideră că a fi ziarist independent e a fi echidistant și neutru spre a reda la fel și realitatea și minciuna. Dacă așa ar sta lucrurile, ar trebui, când Rusia afirmă că e noapte, dar în fapt strălucește soarele pe cer, să susținem că e beznă. Și când zice că e zi, dar domnește întunericul nocturn, să-i facem pe alții să creadă că n-au ce căuta în pat.
Formal, diversele grupuri de agenți de influență ai lui Putin se deosebesc radical. În realitate, de la liderul de la Fenian și până la subtilii filosofi neorinocerizați putinist (de la stânga și dreapta spectrului politic european și american), toți își dau gingaș mânuța în a susține ruscismul.