Moldova, România, Rusia, după 31 de ani. Și viitorul lor.

La Chișinău s-a adoptat azi termenul de limbă românească pentru ceea ce până acum s-a numit, scandalos, limbă moldovenească. Un demers normal, desigur, Dar nu s-a putut fără scandal. Și bătaie. De ce? Și de ce e în pericol Moldova? Din cauza Rusiei? Desigur. Dar și din pricina elitelor locale și occidentale, trecute fie prin comunism, fie pe la școala Moscovei,

S-au împlinit 31 de ani de la prima invazie postsovietică rusească. În Moldova, s-a patentat la începutul anilor 90 metoda aplicată, mai nou, în Ucraina.

Și atunci s-au vehiculat aceleași pretexte, s-au transpus aceleași tactici, s-au manipulat aceleași cercuri, s-a cântat același cântec naționalist, mai degrabă demonizându-i pe români, decât de preamărire a Russki Mir și numai bun să înlocuiască prăbușitul imn și drapel comunist.

Ulterior, declarația de independență a Moldovei a devenit un fel de maculatură, de vreme ce limba română specficată acolo a devenit din 1994 și până azi, ”moldovenească”, iar clasa politică de la butoane și principalele instituții ale țării au continuat să fie controlate, ca și mare parte din narațiunile la modă în Basarabia, de Kremlin.

Ce nu s-a priceput acum trei decenii? Și ce-a urmat?

Atunci, nici ucrainenii și nici occidentalii n-au înțeles, sau n-au vrut să înțeleagă ce se întâmpla. Erau prea ocupați să jubileze că democrațiile s-au impus, că istoria lui Fukuyama s-a terminat, că războiul rece a luat, în fine, sfârșit. O fi părut că s-a dus și a apus.

Dar totalitarismele sunt mai longevive decât se crede. Mortul, aparent în agonie, nu decedase defel, Comunismul nu se prăbușise cu adevărat, deși Uniunea Sovietică implodase, iar China inventase capitalismul sclavagist, controlat de-un comunist. Și de partidul lui. Până recent, când Xi l-a mai metamorfozat odată, ridicându-se singur în rangul de dictator pe viață.

Tot așa, ”Conducătorul”, generalul Antonescu, se autoavansase mareșal, după ce devenise aliatul lui Hitler și criminal în masă. Iar contemporanul lui Kim Ir Sen, secretarul general al PCR, Nicolae Ceaușescu, avea să-și confere sieși un sceptru și să se aburce pe tronul prezidențial, cu alcoolicul Nicu în rol de Kim Jong Un ca prinț moștenitor de dinastie stalinistă.

Între timp, în România și Moldova s-a predat de mai multe ori ștafeta de la comunism la postcomunism. În țărișoară s-a trecut de la fesenism cununat cu“ ”patrulaterul roșu” striat cu verde-brun legionaro-nazist, la democratura iliescist-năstăsiotă, precum și de la reforma băsistă pentru acces la NATO și UE, la epoca pensiilor speciale ale cleptocrației de extracție Grivco și iohanismului tăcerii când e vorba de ajutat Ucraina sau Moldova.

Aici se închide cercul. “De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”, cred mai-marii de la București, care se ascund abil după deget, fără să realizeze că națiunea vede că la Chișinău, un președinte român, numit Maia Sandu, a început să se comporte glorios, deși nu e la pungă gros.

Sigur că nu văd doar românii, ce e de văzut, ci și Moscova. Care a controlat situația după vechile metode comuniste. sau mafiote. Prin șantaj, ideologie, îndoctrinare, gâdilat naționalisme, manipulări și mituiri. Doar că războiul din Ucraina a deșirat în parte vechile urzeli. Hidoasa față a Rusiei a ieșit, clar, la iveală, Mai nimeni cu scaun la cap nu mai vrea cu Rusia.

Moldova, azi, factorul ucrainean și orbirea Vestului

Motiv pentru care Kremlinul încearcă în disperare să destabilizeze mica republică lăsată militar de izbeliste, în cea mai mare măsură, de către Vest, de către Uniunea Europeană și de către Statele Unite, în ciuda frumoaselor lor cuvinte de sprijin (și a unor sume de bani pentru ajutorare energetică și economică)

În acest context, noul premier al Moldovei, care știe, ca și Maia Sandu, că soarta țării depinde de victoria Ucrainei în războiul cu Rusia (război pe care, dacă-l pierde Kievul, Basarabia va dispărea din nou, de această dată probabil pe veci, în imperiul țarului kaghebist) se îmbărbătează singur. Rusia, afirmă el, ”n-are mijloacele să escaladeze” și să pună în pericol militar Republica Moldova, trebuind să se rezume la a încerca s-o destabilizeze.

Să nu fie prea optimist. Rușii s-au mai priceput să infiltreze omuleți verzi în Crimeea sub ochii americanilor, jurându-se că nici usturoi n-au mâncat nici gura nu le miroase. Iar americanii, aiuritor, i-au crezut.

Praful rusesc din ochi

Și n-au îndrăznit nici măcar să-și creadă ochilor. Astfel încât, după cim se plângea Timothy Snyder, americanii, vai, n-au cutezat să numească ”invazie” invazia rusă în estul Ucrainei din 2014, așa cum cereau realitățile de pe teren. Și ei, și madam Merkel, și responsabilii de la Deutsche Welle care mi-au cenzurat atunci articolul în germană despre fascistoidul Putin (pentru că nu puteau accepta acest termen ”prea dur” rostit mai întâi de Bernard Henry Levy) au continuat să abereze. Au continuat să creadă, ca în Sfintele Scripturi, în pretinsa ”bunăvoință” a țarului doar, chipurile, ”un pic supărat” că nu i s-ar fi ”dat destul” și i s-ar fi ”avansat cu NATO prea aproape” de sacrosanctele sale granițe, despre care nu se știe nici azi unde se află: dacă la frontierele poloneze sau poate la Atlantic.

Ce i-a orbit atunci pe americani? Dar pe franco-germani? Ce-i orbește azi pe parlamentarii moldoveni care-și iau la bătaie colegii pentru că unii dintre ei nu suportă ideea ca limba română să fie numită limbă română și insistă, în răspăr cu declarația de independentă, să i se spună în newspeak orwellian rusesc ”moldovenească”?

”Războinici reci”: așa li se spunea, cu dispreț, celor care, ca jurnalistul de la Deutsche Welle cu articolul despre totalitarismul liderului rus cenzurat, stăruiau să avertizeze că Vestul ar fi bine să se pregătească de o confruntare de amploare cu Rusia.

Desconsiderarea lor făcea casă bună cu edulcorarea profilului tiranului, numit insistent, de politologii apuseni, ”autocrat”, întrucât nu-l înțeleseseră și continuau să-i acorde nedrepte circumstanțe atenuante unui Hitler redivivus, care comisese deja crime în serie și pregătea genocidul cel mare. Din împăciuitorismul lui Obama, după atacurile chimice ale armatei ruso-siriene, și din căciulitul unor Merkel, Sarkozy, Hollande și Macron din 2008, (când Germania, tolerată de SUA, le-a refuzat la București Ucrainei, Moldovei și Georgiei accesul în NATO) și până la așa-zisele acorduri Minsk, Putin a înțeles că poate viola oricând orice linii roșii (în Cecenia, în Georgia, în Siria și în Crimeea) fără să fie vreodată tras la răspundere.

Această impunitate, izvorâtă dintr-o bizară cecitate colectivă, alimentând ideea că dictatorul se va descurca în orice aventură, oricât de demențială, dimpreună cu delirul mesianic al lui Putin, văzându-se pe sine de partea bună a istoriei, au declanșat războiul din Ucraina, Care, dacă nu se termină cu înfrângerea Rusiei, ar fi vai și amar nu doar de Moldova, ci, potențial, de tot ce e la vest de ea și de Ucraina.

Cauzele adânci ale răului

Dar cum s-a putut oare bizui Moscova pe un Vest prea abulic ca să reacționeze cu fermitatea necesară pentru oprirea coșmarului generat de invaziile lui Putin, în ciuda faptului că aventurile lui militare au aruncat în aer ordinea mondială și orice noțiune de drept internațional?

Și cum de e posibil ca armata a 14-a să mai poată fi folosită, după 31 de ani, întru destabilizarea Moldovei sau amenințarea cu această destabilizare, iar ucrainenii să fie nevoți să disloce în vest, spre a controla Transnistria, trupe stringent necesare în est?

La ambele întrebări răspunsul e același. Imperiul sovietic s-a prăbușit, dar ideologiile totalitare au rămas. La fel, slugile Moscovei și creierele spălate în Vest de poliția politică a Kremlinului și de serviciile secrete ale statelor satelit, de felul Securității. Cel puțin trei generații de americani au trecut prin școlile și universitățile transformate de Moscova și mai nou și de Beijing în bastioane ale extremismului de stânga antiamerican, la fel de obedient Rusiei ca extremismul de dreapta.

Gândirea parcă pe veci fixată, ideologic, a acestei masiv îndoctrinate ”elite” progresiste, preocupate de orice nu și de ce ar fi fost important să fie, n-a putut pur și simplu admite evidența. Iată mecanismul folosit ca să i se tot arunce Vestului praf în ochi.

Iar democrația românească, grevată de lipsa lustrației și de o cleptocrație inamovibilă, n-a fost niciodată, nici în zilele ei cele mai bune, mai mult decât o jalnică democratură.

Cum să fie declarată Republica Moldova, așa cum era normal, în debut de război de agresiune al Rusiei, zonă de interes strategic pentru România? Cum să se pună umărul la aruncarea din Transnistria a resturilor armatei a 14-a, în conformitate cu prevederile Dreptului Internațional, încălcat perpetuu de Rusia? Cine să facă toate astea și să contrarieze cleptocrația înrudită de la Moscova, de pildă printr-o ajutorare militară consistentă a Ucrainei? Administrația taciturnului Iohannis, președintele de la Grivco?

Antidotul, pentru viitor

Rusia a mizat pe minți tulburi, încețoșate de multe decenii de subversiune ideologică, de ”măsuri active”, cum le numeau KGB-ul, STASI și Securitatea, de război psihologic, de propagande destabilizatoare de extremă stângă și dreaptă.

Cu ele Rusia a modificat percepția realității, spre a-l parafraza pe fostul ofițer KGB, Iuri Bezmenov, explicând americanilor situația în 1984. Din ”măsurile active” ale KGB a făcut parte și sistematica îndoctrinare a moldovenilor cu doze consistente de demonizare a românilor. Și a limbii române. Care trebuia neapărat rebotezată în răspăr cu realitatea ei, dar în conformitate cu interesul politic al Rusiei. Ori răspândirea ideii absurde, potrivit căreia Moldova poate supraviețui ca stat neutru în zona gri dintre Rusia și Vest.

Nu poate, cum am scris frecvent, alarmat, pe marginea viitorului Moldovei, la începutul anilor 90.

E nevoie de o decontaminare de amploare a corpului social românesc și moldovenesc printr-o consecventă educare patriotică (iar nu naționalistă). Altfel, dezastrul, cum spunea Bezmenov, fără să fie luat în serios, se va apropia inexorabil.

Acum, cele două țări rezistă grație luptei ucrainenilor, la adăpostul țării și sacrificiilor Ucrainei lui Zelenski. Iată de ce sunt demonizați și el și luptătorii lui. Cine-și mai dorește o țară nerusificată și tiranizată crunt va trebui să-i ajute și să ia, smerit, lecții de la ei.