Democrațiile? Dar unde sunt? Sau despre paradoxul fascist al stângii

Partea I-a.

Cum știm că nu mai avem democrații ca pe vremuri?

În România?

Din impunitatea morală și politică a unor dregători plagiatori și corupți și din imunitatea juridică de care se bucură securiști torționari sau criminali ca ucigașii lui Babu.

Ascultați aici versiunea audio a acestui text:

În SUA?

Din faptul că un președinte poate fi ascuns de familie și se insistă să fie trimis în cursa prezidențială după ce s-a făcut de râs, destrămându-se ca persoană, nu doar ca personalitate, într-o confruntare televizată nu doar în fața omenirii, ci și a inamicilor mortali ai democrației americane și occidentale de la Moscova, Beijing, Fenian și Teheran.

Care proști să fie, să nu vrea să profite plenar de pe urma unui vârstnic vădit handicapat de o cogniție deficitară, înainte să fie înlocuit la cârmă de un om cu facultăți intelectuale intacte.

Biden, presa și realitatea

Cu toate acestea, mare parte a presei îi trece sub tăcere dezintegrarea, petrecută sub ochii noștri la CNN, așa cum e mută la cererile tot mai disperate ale progresiștilor care n-au renunțat încă, definitiv, la democrație, de a fi retras rapid din cursă, pentru ca America să aibă șansa alegerii libere a altui președinte decât Donald Trump.

Familia Dr. Jill Biden (care-și laudă soțul octogenar de parcă ar fi un copil idiot de 3 ani, căci, bravo, ”ai răspuns la toate întrebările!!!”) și camarila ei cred, însă, în mod evident, că ajunge ca presa americană să continue să nege adevărul și să ne ceară, să ne convingă, să ne silească să nu credem ce vedem, căci realitatea, în capul lor, mai poate fi perfect machiată.

Căci, dixit C.T. Popescu, după cuvântarea despre ”starea Uniunii”, citită de pe teleprompter de președinte, în ianuarie curent, că Joe Biden ar fi, chipurile, un exemplu de ”forță, focusare” și ”formulări memorabile”.

Cântărețul mineriadelor, cărora le ridica osanale cum îi intona imnuri lui Ion Iliescu, în epoca în care ”președintele pentru liniștea noastră” confisca Revoluția și reinstala la putere securitatea, mai afirma că îi vine ”să urle când felurite madmuzele și fârțângăi, precum și alți vorbeți de televizor, anunță cu zâmbete satisfăcute (că) ”Biden a comis încă o gafă”. De fapt, insinuează pe față…că președintele…e desprins de realitate, dus cu capul, senil.”

Păi da.

Cam asta insinuau. Și aveau dreptate. Dar marele, imensul, inegalabilul comentator și ”influensăr” CTP era de altă părere despre realitate. Și îi aburea pe toți, siluind la pachet și limba română, că, dacă nu i-o împărtășesc, nu sunt decât niște ”madmuzele” (cuvânt inexistent) și fârțângăi” (dixit CTP despre fârțâgăi, oameni pe care nu se poate pune bază).

Modus operandi în dictaturile soft

Diferența dintre democrație și dictatură nu trebui să fie mereu foarte mare. Ajunge să nu aibă loc o veritabilă alternanță la putere. Caracteristic pentru aburirile acestui ev al propagandei e convingerea că ea poate fi împiedicată prin cuvânt. Căci realitatea, ”construită” fiind, poate fi ”deconstruită”. Prin verb. Te-ai născut bărbat? Ei, și? Spune că ”ești, chipurile, femeie” și, cât ai zice pește, te-ai și metamorfozat.

Din acest motiv se practică nu doar distrugerea limbilor (de pildă prin adopția silită de pronume inexistente) ci și permanenta negare a realității. Care e veșnic ”deconstruită” astfel, încât să se atragă atenția asupra presupusului ”rău”, reprezentat de dușmanul politic, abătându-se luarea aminte a oamenilor de la nefăcute demolatorilor.

Cetățenii europeni sunt constant avertizați de progresiști, că forțele conservatoare, ”reacționare” și ”extremiste”, le-ar fi pus gând rău și-ar pregăti dictatura fascistă. Iar, în scopul alarmării generale, ies în stradă ”antifasciști” care se comportă cu poliția, magazinele și mobilierul stradal, de pildă la Essen sau Lyon, întocmai cum se purtau trupele de șoc al SA și SS, ale cuziștilor și legionarilor: ca bătăuși, incendiatori, violatori și teroriști de duzină. Dar nouă ni se cere să vedem doar paiul din ochii celeilalte tabere, bârna din privirea stângii fiind tabu.

Încât problema nu e Netanyahu, Trump, Giorgia Meloni sau Javier Milei. E inadecvarea la realitate. E falsificarea ei, operată de elite politice și culturale, susținute de presa mainstream. În neregulă sunt faptele unei stângi cerându-ne imperativ să nu ne credem ochilor, ci să ne comportăm aberant, ca și cum albul ar fi negru și viceversa. Va urma