Românii au a-i fi recunoscători Emiliei Șercan pentru demisia plagiatorului și succesul de etapă repurtat în lupta împotriva bolii grele care este impostura vârfurilor elitei politice românești.
Asanarea cloacei doctorilor de strânsură răsplătiți împărătește de cleptocrație ca să-i țină departe de putere, în condiții de democrație nominală, pe românii cu merite reale e o misiune care nu se termină, ci abia începe cu demisia lui Sorin Cîmpeanu. Fiindcă nu se face primăvară cu o floare.
Groparul educației românești s-a dovedit prea inabil ca să se ”apere” altfel decât admițându-și involuntar și indirect nefăcutele și potențându-le printr-un mesaj în parte delirant, atribuit profesorului plagiat. Nu toate netrebniciile se pot demasca atât de clar și pedepsi, prin ralierea voinței celor mulți, atât de prompt.
Și chiar dacă ajung să fie demascate: indiferența multora îi ajută pe cei cu pâinea și cuțitul să-i ignore, pur și simplu, pe jurnaliștii de investigație și să continue să sfideze bunul simț, națiunea, principiile morale și cutumele, ori valorile democrației liberale și ale statului de drept.
De altfel, chiar dacă peisajul românesc n-ar fi fost marcat de persistența în eroare și cramponarea de fotolii ale mai-marilor prinși cu mâța în sac și în plină turpitudine, fapta Emiliei Șercan tot era de celebrat ca un apogeu al jurnalismului de investigație.