Cât va mai dura războiul din Gaza?

”Operațiunea terestră de mare intensitate care a reînceput în Gaza după un armistițiu de aproape o săptămână va mai necesita probabil câteva luni. După aceea, va urma o fază de „tranziție și stabilizare” de intensitate mai redusă, care ar putea continua până la sfârșitul anului 2024 și care include planuri pentru protejarea Israelului de eventuale viitoare atacuri din Fâșie”, scriu Financial Times și Reuters, reluați de presa românească.

Or, dacă acestea sunt planurile Israelului, ”un război lung ce se va întinde în 2024”, socoteala de acasă, de la Ierusalim, nu se va potrivi probabil cu cea din târg. Iar această nepotrivire are toate motivele să dea mari dureri de cap europenilor, americanilor, australienilor și tuturor celor care, inclusiv în lumea musulmană, inclusiv antisemiți, nu apreciază excesiv terorismul.

Articularea corectă a întrebărilor cheie

Înainte deci de a explica de ce, să consemnăm că e rău pusă chestiunea: ”cât va mai dura războiul din Gaza?”

Mai just ar fi să ne întrebăm: cât va mai dura războiul antiterorist? Cât oare va mai rezista unica democrație din Orientul Mijlociu, dacă acest război e pierdut? Și când vor urma la rând democrațiile europene, înainte să fie atacată, devastator, și America?

”Israelul nu se va simți în siguranță cât nu e eradicată organizația (teroristă, islamistă, palestiniană) Hamas”, își titra recent editorialul un comentator al publicației israeliene Jerusalem Post. Pe bună dreptate. Gruparea islamistă ghidată de iranieni, finanțată de Qatar, susținută de Turcia și fierbinte iubită de stânga antisemită din Vest, e vinovată nu doar pentru masacrul, violurile și răpirile de la 7 octombrie ci, mai nou, și pentru moartea a trei israelieni într-un recent atentat terorist comis asupra pasagerilor dintr-o stație de autobuz din Ierusalim.

Mega-atentatul și intențiile declarate ale Hamas și ale patronilor săi de la Teheran sunt genocidare. Cum să se simtă în siguranță Israelul, cât timp gruparea care a demarat genocidul la 7 octombrie 2023 mai există efectiv și mai are cum și cu ce ucide?

Genocidul pe care-l pregătesc în continuare nu-i vizează doar pe evreii din Țara Sfântă, ci pe evreii de pretutindeni. Și nu numai pe creștinii din Israel, ci de oriunde, căci peste tot ar urma, conform planurilor Frăției Musulmane, ale ISIS și ale regimului teocratic de la Teheran, să se instaleze ”califatul”.

În califat, se știe, nu e loc de democrații. Nici de stânga globală. Nici de corectitudine politică. Nici de stânga apuseană, iubitoare de islamism. Nici de elgebetism, ecologism militant, sau transgenderism. Nici de neomarxism, antifascism fascist, maoism și anticolonialism antisemit. Sau de rasism chipurile antirasist de gen ”CRT” (Critical Race Theory).

Realitatea față cu ideologii extremiști

Dar a reitera aceste adevăruri nu convinge neapărat sinucigașele conduceri progresiste ale unui Occident abulic. Prea lesnicios pare, când n-ai la activ în guvernanță decât dezastre politice majore, interne și externe, să te retragi pe poziții pretins ”morale”, fals progresiste, în fapt comuniste, și să exerciți presiuni asupra singurei democrații din mijlocul lumii arabe, care e un pilon regional și global esențial pentru statele de drept ale civilizației iudeo-creștine.

Prea ușor și tentant e să extragi capital din antisemitism și cultul marxist al victimelor (părelnice) și să spui că ”n-om fi făcut noi bine, la guvernare, dar suntem ”buni” cu ”săracii palestinieni” și răi cu ”nemiloșii” israelieni, pe care-i forțăm să respecte dreptul internațional umanitar”.

Un drept, pe care israelienii l-au respectat mai mult decât americanii în Irak și Afganistan, ori în Siria, deși au de-a face cu teroriști genocidari aflați mult mai aproape de casele israeliene decât Al Qaida de ale americanilor. Și deși Hamas folosește sistematic, ca arme, violul, masacrul și tortura, arsenalul de bază al jihadiștilor palestinieni fiind alcătuit din rachete de țintit în populația civilă.

Dar una e realitatea, cu totul alta propaganda și dezinformarea extremistă.

În plus, pare că are dreptate emirul Qatarului, potrivit căruia gruparea ”Hamas și populația palestiniană sunt prea strâns împletite” ca să poată fi despărțite. Or, trebuie neapărat despărțite. În aceste condiții, un război, greu mereu, e orice, numai ușor de încheiat victorios nu. Totuși, trebuie neapărat să se încheie victorios (ca și al Ucrainei în fața Rusiei) dacă lumea liberă e să se mai simtă vreodată în siguranță și să reziste tăvălugului terorist și totalitar.

Poziția internațională grea a conducerii israeliene

Spre deosebire de Statele Unite, după 9/11, liderii israelieni sunt mereu siliți să ia în calcul termenii globali și, mai ales, americani ai ecuației.

Fiindcă războiul în Gaza pare a depinde strict de administrația SUA și de bunăvoința ei de a se opune prin veto încercărilor aliaților Hamas, ca Rusia, de a sili statul evreu să pună capăt ofensivei anti-teroriste printr-o rezoluție anti-israeliană în Consiliul de Securitate ONU.

Concomitent, dregătorii de la Ierusalim sunt siliți să ridice moralul puternic afectat al israelienilor și să-i intimideze pe șefii teroriștilor, afirmând că statul evreu ar avea ”tot timpul din lume spre a zdrobi Hamas în Gaza”.

Neplăcutul adevăr despre un război posibil foarte scurt

Nimic nu e mai puțin adevărat. La Ierusalim, șeful diplomației americane, Blinken, a recomandat Israelului ”să-și schimbe modul în care luptă, să creeze zone sigure, să evite spitalele și sediile ONU”.

Păi Hamas în ele se ascunde. În spitale, școli, moschei și sediile ONU. A le evita este a pierde războiul. În plus, Blinken, pare să le fi dat zilele trecute israelienilor doar ”câteva săptămâni” pentru încheierea războiului.

La rândul său, fostul premier israelian Ehud Olmert face aserțiuni rezonabile și concordante cu ale lui Blinken, spunând că Israelul va fi ”forțat de Comunitatea Internațională să pună capăt războiului rapid”, mai ales dacă executivul de la Ierusalim ”nu spune lumii ce planuri postbelice are pentru Gaza.”

Olmert, un dușman personal al actualului premier, Netanyahu, dezavuează astfel afirmațiile conducerii israeliene, (reproduse și de Financial Times) potrivit cărora statul evreu are avea, chipurile, ”timp cât e nevoie, chiar luni de zile, până în martie viitor”.

Olmert crede că va fi nevoie de o forță internațională, posibil europeană, și de un parteneriat silit cu Autoritatea Palestiniană, care, deși dușmănește statul evreu, are aranjamente de securitate cu Israelul pe care, dixit Olmert, le-ar respecta (pe malul apusean al Iordanului).

În plus, a exclude negocierile cu această autoritate palestiniană fie și așa plină de bube și de ticăloși cum e, înseamnă ”a spune lumii că statul evreu nu e interesat de o soluție politică…Avem de ales între Hamas și Autoritatea Palestiniană”, a mai precizat Olmert.

Cât de juste sunt observațiile fostului premier israelian?

Are, forte probabil, dreptate. Tactic, ar fi util, ca, în timp ce războiul anti-terorist e continuat agresiv, inteligent și în forță, Israel să ofere mărunte concesii marelui frate de peste ocean.

Israelul ar face foarte bine să facă ochi dulci autorității palestiniene, conduse de un adulator profund antisemit al terorismului și un negaționist al Holocaustului, ca Mahmud Abbas. Caz în care ar putea câștiga din partea Comunității Internaționale conduse, în prezent, de stânga americană, timp spre a eradica Hamas. Care ar trebui să fie scopul prioritar al războiului.

Olmert îi zice bine, tactic. Nu și strategic

Dacă tactic dreptatea e de partea lui Olmert, strategic, fostul premier se înșală. El a spus că ”trebuie să facem pace cu inamicii noștri. E ori Hamas ori AP”.

Or, cu inamicii nu se face pace. Altfel decât ”adversarii”, inamicii îți vor moartea. Cu ei nu poți negocia. Pe ei trebuie să-i învingi și să-i lichidezi, sau să-i supui durabil și credibil, înainte de a te bucura de pace. Inamicii Israelului nu sunt doar Hamas și AP, ci întreaga alianță antisemită globală, în frunte cu stânga maoistă și postmodernă, ca și cu islamismul, care dorește exterminarea evreilor, începând cu lichidarea, ”from the River to the Sea” a ”evreului națiunilor”, Israel.

Prin urmare, eradicarea Hamas nu poate fi decât un prim pas. Esențial, dar insuficient.

Pace cu palestinienii nu va fi, decât când se va accepta la Washington că și palestinienii, care au deja un stat în Iordania, vor trebui să facă ample și reale concesii, nu în ultimul rând morale. Și teritoriale. Pace nu va fi, decât dacă americanii vor aduce la putere lideri demni, competenți și inteligenți ca Nikki Haley, care înțeleg mizele pariurilor globale și au vigoarea și rigoarea necesară să întreprindă ce e nevoie pentru salvarea Statelor Unite și a aliaților ei veritabili, nu părelnici.

Pace nu va fi, decât când antisemitismul va fi contracarat global în mod realmente eficient.

Dar până atunci Israelul va trebui să lupte. Posibil chiar fără aprobarea Americii și în răspăr cu vreo rezoluție pro-teroristă a Consiliului de Securitate ONU. Între timp va mai curge multă apă și pe Iordan, și pe Potomac. Nu e clar dacă, pe malurile lor, va supraviețui democrația. Dacă sucombă, vai de lumea cândva liberă.