La moartea lui Khamenei

De mortuis nihil nisi bene? De morți numai de bine? Hai, nu mă faceți să râd. Și să plâng.

Fiindcă Haman-ei, cum i-am zis în sinea mea de multe ori ayatollahului lider suprem islamist, (K)Hamen-ei, (de altfel și predecesorului său, (K)Homeini) în amintirea precedentei încercări demarate în Iran, acum mii de ani, de a nimici poporul evreu, de un oarecare ”Haman” și-a meritat soarta cu vârf și îndesat. Și și-ar fi meritat-o de mult, de tot. De aproape 50 de ani.

De când el și mullahii lui au început să terorizeze poporul iranian. Cel al cărui sânge de martiri, tineri eroi încă în mare parte necunoscuți, uciși de teroriștii și mercenarii lui Khamenei/Hamanei, cu zecile de mii în doar câteva zile, strigă tare, tare, din pământ.

De ce aplauzele sunt în regulă

Sunt deci bucuros și fericit, de când un oficial israelian de rang înalt a confirmat uciderea ayatollahului, că tiranul a fost expediat la cele 72 de fecioare ale lui. Mă întreb doar, vag îngrijorat, dar și cu lacrimi în gene, dacă nu s-a realizat visul extremei stângi apusene și cele 72 de ”fete mari” se dovedesc transgeni. Sau să le zicem: transgene?

Știm că, deși e periculos, deși intervenția militară nu a luat sfârșit, iranienii au ieșit, cântă, dansează și celebrează în stradă.

E totuși prea de vreme ca să evaluăm integral impactul celei mai amplu atac aerian din istoria aviației israeliene, dar un fapt e clar. Operațiunea militară începută în sâmbăta în care evreii și-au amintit în sinagogi de ”Haman”, eroul negativ de Purim, care a declanșat precedenta tentativă iraniană de aneantizare a poporului evreu, e abia începutul. Din păcate, va mai costa probabil sânge inclusiv nevinovat, (fiindcă debarcarea unor violente regimuri totalitare, cum s-a văzut în România ceaușistă, e mai mereu sângeroasă) dar va trebui neapărat să se termine cu debarcarea întregului regim al mullahilor. Ca să fie realmente de succes. Orice altceva ar fi un dezastru.

În acest scop e mare nevoie, acum mai mult decât oricând, de cooperarea poporului iranian. Nu ajunge ca iranienii să fie extaziați de moartea dictatorului totalitar care i-a schingiuit, înrobit, torturat, asasinat. Și ai cărui complici și ciraci le-au violat fetele și femeile, omorând protestatari pașnici cu un glonț în cap, în timp ce zăceau, răniți, pe paturile lor de spital.

Reacții internaționale prea puțin adecvate

Ar fi nevoie și de europeni, dar, cu excepția cancelarului Merz, mulți lideri ai Bătrânului Continent au ales ca, în loc să apere cu adevărat drepturile omului și dreptul la libertate și demnitate ale poporului iranian, îi țin țucalul secretarului general al ONU și prelungirii sale de la Comisia Europeană, Ursula von der Leyen. Cea din urmă a cerut ”tuturor părților reținere maximă”. Ce frumos! Ce mirific! De-a dreptul inegalabil! Von der Leyen le-a cerut ”reținere maximă” (auziți, auziți!) unor teroriști din Gărzile Revoluționare Islamice, care au măcelărit, în doar două zile, potrivit unor estimări credibile, circa 30.000 de civili, protestatari pașnici, iranieni.

E deci sigur că o vor asculta pe doamna von der Leyen și se vor ”reține”. Cât despre clovnul de la cârma ONU, Guterres, el a mers un pas mai departe și a și condamnat atacul preventiv lansat de americani și israelieni: ”Condamn escaladarea militară de astăzi din Orientul Mijlociu. Utilizarea forței de către Statele Unite și Israel împotriva Iranului și represaliile ulterioare ale Iranului în întreaga regiune subminează pacea și securitatea internațională.” Halal.

N-are rost, evident, să i se recomande să vorbească și cu extaziatul popor iranian, care simte în nări mirosul libertății. Dar e important să se reliefeze că ONU au fost create pentru ca să nu se mai repete un genocid, precum cel efectuat de naziști și aliații lor asupra poporului evreu; că ayatollahul Khamenei și oamenii lui au amenințat repetat statul evreu cu nimicirea (deci cu un nou Holocaust); că interpușii lui teroriști, islamiști, din Gaza, l-au și demarat exuberanți, la 7 octombrie 2023; și că fanii de extremă stânga din Vest ai lui Khamenei au celebrat de a doua zi și până azi măcelul comis atunci de islamofasciști asupra copiilor, femeilor, a supraviețuitorilor Holocaustului și a bărbaților din chibuțurile israeliene.

Quo vadis ura pe evrei?

E importantă de evidențiat, în acest context, o trăsătură perenă a antisemitismului, indiferent dacă e de tip clasic sau de soi antisionist. Ura pe evrei se descarcă și varsă adesea sânge cu atât mai violent, cu cât antisemiții care-o nutresc observă un popor evreu slab, obosit, scindat, certat cu el însuși, nevolnic, incapabil de acțiune și unanim detestat.

Așa s-au întâmplat lucrurile când poporul evreu și-a văzut atacați copiii, bătrânii, bolnavii și surmenații în deșert, imediat după izbăvirea sa din robia egipteană. Așa s-a întâmplat sub Hamas, Hitler, Hamenei și ciracii lor de pretutindeni. Rezultă ce?

Rezultă că un Israel tare (alături de-o Americă hotărâtă, elogiată pentru afișarea unei juste fermități ”care-i slăbește pe infractorii internaționali”, de către președintele Ucrainei, Zelenski, după atacul asupra criminalilor iranieni, aliați ai Rusiei lui Putin), va ajuta nu doar la eliberarea de teroare a iranienilor. Va diminua și sensibil antisemitismul. Cel explodat ca niciodată în trecut, la nivel planetar.

Cât despre politica externă românească?

Spre deosebire de a Ucrainei, al cărei președinte a subliniat că ”nu e decât just ca poporului iranian să i se dea o șansă să se elibereze de jugul terorii”…. după ce ”Iranul, deși n-a fost niciodată atacat de Ucraina, s-a alăturat ca aliat lui Putin” (în războiul împotriva ucrainenilor), diplomația românească” e admirabilă, e sublimă putem zice”, dar total absentă din actuala criză.

Din ministerul Oanei Țoiu și de la Palatul Cotroceni s-a auzit că ”se menține deschisă ambasada de la Teheran” și că România e în contact cu Radu Ioanid, ambasadorul de la Tel Aviv, principala grijă fiind ”românii din regiune”. Fără să menționeze ce se întâmplă, Oana Țoiu s-a referit la ”evoluții”, a dat numere de telefon ale reprezentanțelor diplomatice din regiune și a bâiguit în stil iohanistic ceva de genul c-ar urma să se urmărească situația cu maximă atenție. Dacă nu și cu îngrijorare.

Derapajul extremei stângi americane

Și mai e ceva. Peste ocean, fosta candidată la președinție, Kamala Harris, a dovedit că prostia antiamericană n-are limite, căci femeia a osândit politica de ”regime change” în Iran. Deși regimul a căruia schimbare o refuză Kamala, a cerut în nenumărate rânduri distrugerea ”Marelui Satan” (America) nu doar a ”Micului”, Israelul.

În aceeași vână, Chuck Schumer, liderul (evreu) al senatorilor democrați, ajuns sub controlul extremiștilor din partid, a invocat ”dorința poporului american de a evita noi războaie costisitoare și fără de sfârșit în Orientul Apropiat, în timp ce acasă sunt atâtea probleme”. Ceea ce reprezintă preluarea tale quale, de către Schumer, a mantrei extremei drepte, izolaționiste și antisemite împotriva intervenției în Iran, în contra regimului islamo-fascist.

La fel vede lucrurile și islamo-socialistul antisemit și extremist-antisionist, Zohran Mamdani, șeful primăriei new-yorkeze.

Ierarhii religiei anti-Trump ar face bine să-și revizuiască obsesivul serviciu religios, de vreme ce, sub predecesorii actualului președinte american, dictatorii și teroriștii islamiști și marxiști s-au simțit ca-n sânul lui Avram. Iar acum, sub Trump, tremură. Sau nu mai sunt.

E improbabil ca poporul american sau cele europene să împărtășească și să răsplătească virulența urii woke pe eliberatorii iranienilor. Dacă eliberarea chiar va avea loc.