Ce urmează? Războiul interpretărilor de după bombardarea Iranului

Bătălia pentru justificări a început imediat după confirmarea decapitării islamiștilor iranieni. Sau poate chiar înainte. Când pe mulți i-a șocat atacul în plină zi, care pare să nu fi avut loc noaptea doar pentru că serviiile secrete israeliene (poate și americane) au aflat de o întâlnire matinală condusă de Khamenei.

Fapt e că bucuria dispariției unui dictator criminal nu trebuie să ne adoarmă vigilența, nici să ne adumbrească luciditatea, chiar dacă n-ar fi avut loc tragedia de la Beit Shemesh, în Israel, unde un bombardament iranian a distrus azi opt locuințe, ucigând cel puțin opt oameni. Și chiar dacă n-ar exista condamnări și amenințări bezmetice, din partea mai-marilor islamiști ca președintele Pezeșkian, a interpușilor regimului său din Gaza și a aliaților lui din Rusia și China.

Dictatorul chinez Xi a calificat ”Epic Fury” și ”Lion’s Roar”, în speță ”uciderea pe față a unui lider străin” și politica de ”regime change” drept ”inacceptabile” . Xi a cerut ”oprirea imediată” a acțiunilor militare și ”revenirea la diplomație”. Cinicul Putin, care a violat toate normele internaționale invadând Ucraina și omorând în masă în țara vecină, râde ca ciobul de oala spartă. Putin a calificat operațiunea militară americano-israeliană drept ”cinic asasinat”. Unul care, dixit Putin, ar fi aruncat în aer toate ”preceptele moralității umane și normele dreptului internațional”.

Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun, Putler, cine ești. I s-au alăturat, lui Putin, Hamas și dictatorul nordcoreean Kim Iong Un, care au osândit de asemenea, cu furie și islamistă, și proletară, operațiunea militară care a decapitat regimul islamist iranian. De parcă jihadiștii și Putin, cel ajutat de chinezi și de mercenari nordcoreeni, n-ar fi violat in corpore toate normele conviețuirii umane, toate tratatele și acordurile, Carta ONU și dreptul internațional, invadând Ucraina și Israelul, spre a omorî în masă în țări străine.

Ce va fi?

Moartea lui Khamenei e mai degrabă un început, decât un sfârșit provizoriu. Ar putea constitui, desigur, debutul unui proces ce riscă să fie nu doar îndelungat, ci și laborios, complex și sângeros. Chiar dacă așa e probabil să se dezvolte lucrurile, acest proces trebuie neapărat să se încheie cu bine. Preferabil, cu deocamdată incerta democratizare a Iranului.

Or, experiența românească, postceaușistă, e edificatoare în caest sens. După aproape 50 de ani de teocrație islamistă, crime în masă, teroare și genocid promis altora și comis mai ales asupra propriei populații, liberalizarea va fi, dacă va fi, cumplit de greu de obținut. Prea mulți teroriști și criminali vor trebui arestați și pedepsiți, prea mult trecut sulfuros elucidat, pentru ca edificarea unui stat de drept în Iran să aibă mult mai mult decât o minimă șansă de realizare.

Problema nu rezidă însă, aparent, mai ales în voința poporului iranian. Care, deși îndelung brutalizat, înrobit și împuținat de mullahi și de ciracii lor din miliția Basij, o bandă teroristă patronată de Gărzile Revoluționare Islamice, reprezentând poliția politică și oștirea genocidară a ayatollahilor, a arătat repetat că vrea democrația și restaurarea monarhiei.

Problema rezidă în mare măsură în neajunsurile Vestului. Care, pe lângă carențele și defectele sale postmoderne, pare să-și fi pierdut, dimpreună cu pofta de luptă pentru democrație și valorile sale de libertate, orice urmă de răbdare.

Iar de răbdare e nevoie mare. Pe cale de consecință, stânga occidentală s-a unit cu extrema dreaptă americană și țipă ca din gură de șarpe în rețele și pe toate canalele mediatice disponibile, că SUA și Israelul ar fi pornit un nou ”forever war”, un nou război ”îndelungat” sau ”fără de sfârșit”, în Orientul Apropiat, pe care americanii (citește: alegătorii MAGA) nu l-ar vrea pentru nimic în lume.

Propaganda la lucru

Dar oare când au vrut americanii ”război”? Le-au pornit pe toate, de la Pearl Harbour încoace, forțați. Nici o democrație nu vrea cu adevărat război. Și niciun popor care îmbrățișează libertatea ferm, ca americanii. Dacă poate fi evitat.

Putea fi evitat cel din Iran după mai bine de un deceniu de futile negocieri nucleare cu Teheranul, după amenințările deșănțate ale regimului său islamist la adresa Israelului și Statelor Unite, întărite de crescânde arsenale balistice și de ample grupări teroriste interne și interpuse, externe, regionale și globale?

Să fim serioși.

Circulă obsesiv imagini cu lacrimile reale sau mimate ale unor iranieni, chipurile ”devastați” de știrea morții lui Khamenei. În realitate, iranienii, în covârșitoarea lor majoritate, exultă, celebrează, sunt fericiți. La fel, musulmanii suniți. De pildă din Siria. Se vehiculează pretenții de bombardare a unei școli de fete din Iran, de parcă nu e știut că și interpușii islamiști ai Teheranului din Gaza și-au plasat teroriștii, rachetele, arsenalele și cartierele generale în școli, moschei și spitale.

În fine, se răspândesc afirmații potrivit cărora Iranul lui Khamenei ar fi fost gata de mari concesii în tratativele cu SUA.

Serios? Și ce l-o fi împiedicat să le anunțe public?

Alți extremiști de stânga, de care sunt pline publicațiile occidentale, se lamentează din belșug, cu New York Times și democrații de peste ocean în frunte, că Trump n-ar avea un ”plan de viitor”. Și că nu garantează că actuala politică de ”regime change” din Iran va avea mai mult succes decât cele transpuse în Afganistan și Irak.

Ei, bravos. Hai să cerem să se siguripsească și să se garanteze ceea ce nu poate chezășui decât bunul Dumnezeu. Iar asta în condițiile în care extremiștii de dreapta, de stânga și islamiștii, precum și aliații lor putiniști și comuniști chinezi vor întreprinde tot ce le stă în mașinăriile de agitprop, spre a induce americanilor impresia falsă că mai-marii din Washington i-ar fi procopsit iar cu un război costisitor, dus, chipurile, în ”interesul evreilor”.

De parcă nu ayatollahii ar fi inventat sintagma de ”Mare Satan” pentru America și de ”Mic Satan” pentru aliatul israelian al SUA, îndoctrinându-i din grădiniță pe copii să scandeze ”Moarte celor două state”.

Ca și cum aceste denumiri demonizatoare ar fi semnalizat ”vreun alint” la adresa americanilor și evreilor. Și ca și cum în era nucleară, balistică, informațională și a tehnologiei de vârf, e normal să te aștepți, pe bază de vorbe goale, ca inamicul mortal al Vestului, care tot promite și transpune genocide, să rămână veșnic ”băiat bun” și să nu ajungă niciodată la capacitatea de a-și realiza intenția.

Dar aceasta e realitatea

Iar pe ideologi și pe fanatici realitatea, cu tot cu valurile de sânge vărsate ca naziștii la Baby Iar de către mullahi, asupra unui popor iranian vinovat doar că le-a acceptat venirea la putere și i-a tolerat prea mult, nu-i interesează nici cât negru sub unghie.

Da, e posibil să urmeze o perioadă de haos și de anarhie, dacă iranienii înșiși n-au apucat să se organizeze eficient, cum ar fi trebuit, sau dacă Trump, timorat de Casandre, întrerupe prematur operațiunea.

Caz în care e posibil ca, o vreme, să se impună la Teheran alții din rândul celor mai brutali dintre brutali. Nu e exclus nici un scenariu libian, cu tot cu războiul civil care-a urmat debarcării dictatorului Gaddafi.

Dar mai rău și mai periculos decât a fost sub extrem de sângerosul și barbarul Khamenei nu e câtuși de puțin probabil să fie.

Posibil însă e. Dar ce nu e posibil?

Nu e posibil ca dușmanii Americii și ai Israelului să nu se mobilizeze iar. Să nu încerce să impună un narativ al ”încălcării”, de către SUA și Ierusalim, a ”dreptului internațional”. E imposibil să nu conteste caracterul autodefensiv și preventiv al bombardării țintelor militare ale unui regim,care a patronat și comis, alături de aliatul său din Rusia, cele mai brutale violări ale acestui drept din istorie. De pildă masacrul din statul evreu de la 7/10/23, săvârșit de interpușii din Gaza ai Iranului. Care au promis să-și repete la nesfârșit baia de sânge. Și nu e posibil să nu minimalizeze obraznic la culme acest măcel genocidar mai sinistru (deși nu mai amplu) decât cele naziste.

Nu e posibil, de asemenea, ca preoții și ierarhii religiei anti-Trump și anti-Netanyahu din alianța antisemit-socialist-islamofascistă să nu spere în capacitatea Iranului islamist de a riposta contondent și de a incendia regiunea. E de neimaginat să nu instrumentalizeze o operațiune militară care a dus la debarcarea celui mai crud regim din istoria de după khmerii roșii, și să nu nege pericolul existențial în care se află, din pricina Teheranului, statul evreu. Cum nu se întrevede șansa de a nu acuza administrația și guvernul israelian de ”caracter belicos, agresiv, imperialist”. Sau de intenția de a profita de pe urma petrolului iranian.

Căruia îi șade pesemne mai bine în benzinăriile chineze.

Cât despre români și europeni?

Politica lor externă ori e ”sublimă, dar lipsește”, ca în cazul celor dintâi, cu desăvârșire, (rezumându-se la ”cum le merge românilor” din regiune), de parcă Deveselu sau Kogălniceanu n-ar putea fi ținte iraniene.

Ori e de-o ipocrizie monumentală. Sau ambele concomitent. Căci se axează frecvent pe înjuratul Americii și al lui Trump și MAGA și pe vorbe goale despre respectarea drepturilor omului, în timp ce scuipă cu boltă pe violarea lor, nu dau doi bani pe apărarea victimelor mullahilor și pe libertate, dar speră insistent în perpetuarea angajamentului SUA în NATO și în apărarea Ucrainei. Și în menținerea deschisă a piețele americane. Dar europenii nu sunt dispuși, în genere, să ridice un deget pentru promovarea cu militari și intervenții proprii, nu doar cu carnetul de cecuri, a grav amenințatei securități globale.

Și Netanyahu, și Trump riscă mult, inclusiv electoral. Riscă efectiv, spre deosebire de europenii sastisiți de libertatea garantată de NATO, în care SUA sunt primus inter pares. Europenii stau frumușel la fereală, tăcând apăsat, săptămâni în șir, în reacție la atrocitățile comise în Iran de Khamenei și de mullahii lui. Și au păstrat până azi o atitudine căldicică, numai bună să-i ferească de vreun risc. Încât Trump și Netanyahu nu vor recolta pe Bătrânul Continent și la stânga spectrului politic decât bătăi de joc și caterincă privind ambiția celui dintâi de a obține premiul Nobel pentru Pace. În timp ce partea celor doi dregători apuseni în rândul propriilor alegători și al presei mainstream a lumii libere constă din accese de fățărnicie si porții mari de antiamericanism și antisemitism,.pe străzile iraniene se scandează de aproape două luni numele celor doi lideri, văzuți de iranieni ca salvatori,