Intervenția militară americană în Iran: când va debuta? Cât ar dura?

Probabilitatea unui atac aerian american în Iran a crescut considerabil.

Un conflict militar cu Iranul, care riscă să antreneze masive represalii anti-israeliene ale regimului de la Teheran și, poate, și ale interpușilor teroriști ai Teheranului din Liban, Irak și Yemen pare iminent, mai ales după ce ambasadorul SUA la Ierusalim, Huckabee, i-a autorizat pe subalternii săi disponibilizabili, să plece, azi, din Israel. 

E posibil ca și această decizie public afișată să fie un bluf diplomatic, menit să le întărească mâna negociatorilor americani. Dar e puțin probabil. Chestiunea e discutată azi, foarte pe larg, la Casa Albă, cu principalii colaboratori ai președintelui SUA. Iar temele discutate nu vizează, potrivit analiștilor americani și israelieni, dacă lovitura va avea loc, ci asupra țintelor și dimensiunilor ei.

Diplomația a dat greș

Conform estimărilor și predicțiilor repetate ale acestui blog, tratativele americano-iraniene n-au și n-aveau cum să fie încununate de succes. Ele sunt un necesar exercițiu de imagine, dar n-au cum reuși.

Negocierile de la Geneva cu trimisul lui Khamenei, ministrul de externe iranian Araghchi, s-au încheiat în coadă de pește, deși s-a anunțat prelungirea lor. Or, în timp ce islamiștii iranieni și acoliții lor din Oman se dădeau optimiști și vorbeau de”progrese”, negociatorii americani, Kushner și Witkoff, deplângeau lipsa lor și se îndoiau de utilitatea prelungirii tratativelor.

Și, în fond, de ce ar continua?

Teocrația lui Khamenei refuză să renunțe la drumul spre bomba atomică, reprezentată de îmbogățirea uraniului la nivel militar.

Ce-i drept, în tentativa de a evita confruntarea militară cu SUA, Araghchi a semnalizat o eventuală propensiune spre ameliorarea supravegherii internaționale a instalațiilor nucleare iraniene. Dar e vorba de o mimată bunăvoință. O disponibilitate prezumtivă și incertă. Care, odată retrasă armada americană din Orientul Apropiat, ar dispărea probabil mai rapid decât s-a ivit.

Oricum, concesia lui Araghchi n-ajunge Americii nici pe-o măsea. Administrația Trump cere teocrației teroriste, iraniene, pe lângă un stop permanent al îmbogățirii uraniului și transferul celui îmbogățit sub control american, și demantelarea definitivă a principalelor instalații nucleare iraniene, de la Fordo, Natanz și Isfahan. SUA mai solicită un acord permanent, fără clauze de ieșire, precum cea, de-a dreptul catastrofală, după 10 ani, acceptată în inepția lor de Barack Obama și de europeni, în 2015. Și nici sancțiunile n-ar fi revocate, decât după ce regimul islamist își va fi probat, pe termen lung, aderența la un acord.

De ce sunt, practic, excluse concesiile iraniene

Or, identitatea regimului islamist iranian e inextricabil legată de proiecția lui de forță, de ambițiile sale belicoase, de programul său revoluționar-terorist, islamist și expansiv, de imaginea lui de potență militară și de putere armată regională. A achiesa la cererile americane e prin urmare, pentru mullahi, a accepta să-și scoată la mezat identitatea, a renunța la islamism militant și totalitarism teocratic și, practic, a sări peste umbra lui. Ceea ce nu poate.   

În plus, liderul iranian, Khamenei, mizează pe incapacitatea SUA de a purta un război serios, până la capitularea regimului său. De altfel, octogenarul ayatollah suprem a mizat de mult pe o Americă în declin, incapabilă să-i țină piept, pe termen lung, ”islamului învingător”. Un dictator ca el, îmbătrânit în rele, nu se schimbă la senectute.

Cu atât mai mult rămâne Iranul o amenințare permanentă. Una amplificată de extremismul occidental

Nu, nu doar pentru israelieni este Iranul o amenințare gravă, cum pretinde o masiv inflamată propagandă antisionistă și antisemită, de stânga și de dreapta, islamistă, rusă și chineză, în tentativa de a exercita presiuni asupra președintelui american Trump, ca să-l determine să nu lovească militar regimul islamist, genocidar, de la Teheran, ca să nu se spună că ar fi la mâna statului evreu.

Ideea extremiștilor de dreapta izolaționiști, americani, ca și a partenerilor lor de la extrema stângă, sau din Frăția Musulmană din Qatar, Turcia și de aiurea, este mobilizarea populistă a opiniei publice din SUA. Scopul mobilizării e să-l convingă pe Trump că ar risca electoral, înainte de alegerile din noiembrie, dacă ar ceda și ar interveni militar în contra Iranului, principalul inamic regional al Israelului, de vreme ce ar declanșa un nou ”forever war” și s-ar prezenta ca manevrabil ”de către evrei”. În plus, potrivit narativului antiamerican și antisionist, MAGA sau woke, în condițiile în care extrema stângă s-a aliat cu islamismul terorist global, ar fi în joc cuvântul președintelui. S-ar provoca acel ”nou război îndelungat în regiune”, din categoria celor pe care Trump promisese că America nu le va mai purta.

Or, această promisiune e reală. Iar ea tinde să lege administrația americană de mâini și de picioare. Pentru că e clar când a început un război, după ce a debutat, nu însă și când ori cum se va termina.

Mai-marii executivului din Washington știu totuși bine că Iranul islamist nu e doar un pericol acut pentru iranienii care-și riscă zilnic viața în lupta împotriva islamiștilor lui Khamenei, cerând democrație și restaurarea dinastiei lui Reza Pahlavi, ori pentru statul evreu.

E un pericol crescând pentru întreaga lume civilizată și, nu în ultimul rând, și pentru SUA, dar și electoral, pentru republicanii președintelui Trump, de vreme ce șeful statului american a promis iranienilor revoltați ajutor. Și nu l-a furnizat până acum. Or, dacă nu-l livrează, fie și într-un târziu, Trump ar trece drept la fel de slab ca Obama. Predecesorul său democrat se lăsase călcat în picioare. Obama avertizase inutil ca satrapul sirian al lui Putin, Assad, să nu ”încalce o linie roșie” și să nu-și gazeze poporul, dar nu făcuse nimic după recursul dictatorului la arme chimice împotriva unor copii, femei și bătrâni.

Iar Trump a promis să nu repete gafele politice externe monumentale ale predecesorilor săi, Obama și Biden.

În plus Iranul mullahilor e o amenințare perpetuă pentru politica americană și militarii SUA din Orientul Apropiat, o regiune extrem de volatilă, sensibilă și importantă și pentru comerțul mondial, dar și pentru securitatea aliaților europeni, nu doar israelieni, ai Americii.  

Această amenințare n-a scăzut, ci a crescut, din pricina alianței Iranului cu Rusia și China comunistă, prin arsenalele balistice și ambițiile nucleare, de care Teheranul ține cu dinții, obligând statul evreu să intre periodic în acțiune, ca și prin oștirile sale de interpuși teroriști islamiști. Care, deși slăbiți puternic, pe moment, de operațiunile militare israeliene, se vor reface negreșit, silind SUA și pe aliații lor să tot relanseze intervenții, întru dezamorsarea de noi riscuri majore.

Contează maxim condițiile și momentul optim al unui conflict militar

În fine, la Washington se știe că e ”acum ori niciodată”. Pentru că așa criminal în masă cum este, regimul mullahilor n-a fost niciodată mai impopular în propria sa țară.

Ayatollahii n-au fost niciodată mai slăbiți militar, ca după operațiunea israeliană care le-a nimicit în vara trecută apărarea antiaeriană rusească.

Și n-au fost niciodată mai puțin capabili să obțină ajutor extern, de vreme ce Rusia, înglodată în dezastruosul ei război din Ucraina, nu are resursele necesare să i se opună Statelor Unite și să sară în ajutorul aliatului Khamenei.

Când trag unii la hăis și alții la cea

Din păcate, administrația și-a amânat prea mult necesara intervenție. Între altele, a amânat-o pentru că e sub impactul sfaturilor contradictorii ale consilierilor prezidențiali, din care unii, influenți, sunt izolaționiști.

Dar e și la cheremul umorilor lui Trump. Care a mai întrerupt în două rânduri, prematur, înaintea apropiatei victorii finale, războaie practic gata câștigate ca acela din Gaza și cel de 12 zile din Iran, prelungind fără rost, prin ezitări și tergiversări pernicioase, conflictul ruso-ucrainean, în care ar fi trebuit să ajute Kievul să se impună rapid și decisiv.

Iată de ce fereastra unei iminente operațiuni militare americane se va închide probabil foarte rapid, după cum a sugerat de altfel vicepreședintele J.D. Vance. ”Nu vom fi târâți într-un război lung”, a spus el într-un interviu acordat publicației Washington Post.

Potrivit lui Vance, nici în cazul în care președintele Donald Trump decide să atace Iranul, nu există ”absolut nicio șansă” ca astfel de lovituri să ducă la implicarea Statelor Unite într-un război prelungit, care ar dura ani de zile.

Asemenea declarații destinate uzului domestic dau bine în fața unei părți a susținătorilor extremei stângi și a MAGA, care, dacă nu sunt antiamericani, habar n-au cu ce se mănâncă o politică externă de succes.

Dar afirmațiile lui Vance sunt, în parte, extrem de pernicioase intereselor americane. Căci îi încurajează pe inamicii Americii, între care și regimul islamist iranian. Îi stimulează să provoace și să atace, în loc să cedeze, în speranța că vor supraviețui în buncăre unor bombardamente americane sau israeliene virtuale, cât timp nu vor fi dislocate trupe terestre la Teheran și în restul teritoriului persan.

Concomitent, ele descurajează rezistența iraniană, care se teme, în parte, să se angajeze împotriva regimului Khamenei, de teama de a fi încurajată și lăsată iar de izbeliște de către administrația Trump.

Această rezistență și victoria ei într-un efort de debarcare a regimului mullahilor sunt esențiale. Căci dacă oamenii lui Khamenei rămân în funcții, profitând de lipsa trupelor terestre americane și de slăbiciunea opoziției interne, va fi vai și-amar.