Cele mai noi articole · România · Spiritualitate

Despre postcomunism. Și despre Eminescu, văzut de Patapievici

Ne purtăm urât cu valorile noastre. După ce-a trecut ”ziua culturii naționale”, îl dăm subit uitării pe marele poet. Eu întâmpin greutăți. Îmi adastă în memorie un text parcă străvechi, recitit, de ziua lui Eminescu. E un extrem de interesant articol publicat acum două decenii de H.R. Patapievici, care a ținut, la 15 ianuarie 2023, să amintească, pe Facebook, de el. Se intitulează ”Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale” și a apărut în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86.

Autorul, un eminent gânditor, adoptă în această evocare, în raport cu Eminescu, un ton elegiac, deplângând erodarea aprecierii lui, iar cu privire la cei care nu-l mai prețuiesc pe poetul național ca pe vremuri, accente relativ critice, amplificate unde H.R. Patapievici osândește moda și imitația postmodernă, progresistă, care n-a ocolit societatea românească. H.R.Patapievici face observații extrem de sagace despre conexiunea inversă dintre Eminescu și Caragiale și parcursul lor răsturnat. Citim în articol:

Dacă e sigur că actualitatea lui Caragiale ca valoare națională va fi confirmată la o sută cincizeci de ani de la naștere (rezultat previzibil al profetismului zeflemelei, într-o țară a tuturor batjocurilor), ce s-a văzut în ‘anul Eminescu’ e că Eminescu a devenit stindardul academismului – estetic, cultural, instituțional, etnic. Ceva vetust, prost plasat, iremediabil înțepenit i-a caracterizat pe toți admiratorii săi care au produs texte, luări de poziție ori oratorii oficiale cu ocazia unei aniversări care, mă tem, s-a transformat într-o comemorare.

Hotărât lucru, la o sută cincizeci de ani de la naștere, Eminescu nu mai e la modă. Pentru că a devenit inactual? Să fie vorba de faptul că la noi eternitatea aparține numai zeflemelei, iar seriozitatea, metafizicul, tragedia stârnesc deopotrivă nerăbdarea și plictisul? Ar fi explicația ‘simpatică’. Cum ar veni, Caragiale rămâne mereu actual pentru că suntem un popor vesel, bârfitor, derizoriu și flecar, în timp ce steaua lui Eminescu e condamnată să pălească, deoarece, vorba lui Maiorescu, ‘celula nu rezistă’ – nici tensiunii metafizice, nici încordării ideii, nici sacrificiului tragic, nici martiriului religios și nici disciplinei instituționale. Mă tem însă că explicația veritabilă este alta. Eminescu nu mai e la modă deoarece nu mai ‘dă bine’.”

După cum crede H.R Patapievici, explicația ”nu e nici abisală, nici etnopsihologică, ci banal sociologică. Dacă ne gândim că doar cu 20 de ani în urmă Eminescu mai era încă “omul deplin al culturii române” – acum, noțiunile înseși de ‘deplin’ și de ‘cultură’ au devenit suspecte din punct de vedere politic –, înțelegem amploarea prăbușirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei. În timp ce Caragiale pare a nu avea nici un cusur, de Eminescu am început să ne jenăm. Răsturnarea față de perioada interbelică e completă. Pe atunci, Caragiale era suspect, Eminescu era recept; azi, Eminescu a devenit suspect, Caragiale este în mod eminent recept. Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit ‘politic corect’, în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din ‘țările progresiste’ a arătat fără dubiu că fostul poet național al României clasice e ‘politic incorect’.

Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet național, Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi ieșim azi din zodia naționalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluția sociologică din învățământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioși care fac alergie la auzul cuvântului canon și manifestă tendința să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiție. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresiști. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxona, care e contrariul germanității. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil.(…) Nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se știe, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentința ‘ești învechit’. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu dorește decât să scape de tot ce este ‘învechit’ – adică sa fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-și faca un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara.

Autorul conchide: ”Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca și ieri, se dovedește a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu își permite să nu fie în pas cu modele.”

Memorabil text. Dar și tulburător. Încă înaintea lui, H.R. Patapievici fusese învinuit, absurd, de ”anti-românism” și de ”ofensă națională”. Acuza s-a agravat după evocarea citată, adăugându-i-se o presupusă ”insultă” anti-eminesciană. Mare e prostia sau infamia unora. Texte mai patriotice și mai pro-eminesciene decât ale lui Horia-Roman Patapievici sunt greu de găsit în literatura română. ”Păcatul” lor pare a fi doar setea și iubirea lor de libertate.

Ceva m-a deranjat totuși, profund, dacă, fără să par prezumțios, pot spune așa. Nu critica la progresism m-a răvășit, desigur. O susțin. Nu osândirea nepătimașă a sinistrei corectitudini politice și a obsesiei (mai vechi) a sincronismului, pe care de asemenea o împărtășesc, mi-a sunat aici fals. Iar apoi îmi asum și dorința recuperării părții valoroase a operei lui Eminescu. Nici ea n-ar trebui să răscolească pe nimeni. Și nici pe mine nu m-a perturbat. Ceea ce mi-a dat cu virgulă e altceva.

Amintindu-ne de suferințele pricinuite autorului de infamia unor ultranaționaliști care au ales să falsifice sensul acestui text, cum anterior i-au fost măcelărite, mistificate și manipulate condamnări de bun simț ale parcursului comunist și postcomunist al României, e greu să i se reproșeze lui H.R. din 2002 simptomul unui ”virtue signalling”, boala postmodernilor din Vest. Ce mă stânjenește atunci?

M-a stingherit senzația că autorul ar depune, cu prețul autenticității, eforturi subtile, dar excesive, parcă pro domo, spre a corecta impresia lăsată de neînțelegerea grotescă și falsificarea sensului faimoasei lui amărăciuni din scrierile anilor 90. Nu i-a ieșit, de vreme ce propoziția ”Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană”, departe de a fi fost înțeleasă just, a devenit, din 2002, un nou cap aberant de acuzare și, prin contrafacere de sens, un abject amplificator al găunosului rechizitoriu ultranaționalist mai vechi.

M-a iritat senzația că, suflând în iaurtul istoriei, cu a cărei răstălmicire naționalistă autorul se arsese fără vină, deși abordase și interpretase pertinent trecutul, H.R. pășește voluptuos, în textul din 2002, deasupra celui mai dens și sumbru capitol al istoriei naționale și europene. Ca și cum n-ar fi. Patapievici pare să ignore aici o trecere a timpului care, înainte de a cădea în postmodernism și în fandacsie progresistă, s-a confruntat cu oroarea provocată de hitlerism și de roadele antisemitismului său, comune cu ale legionarismului și antonescianismului, ivite prin Holocaust.

Nu e corectitudine politică să se estimeze intelectual și moralmente inacceptabil să scrii, în 2002 sau 2022, despre deficitul receptării lui Eminescu și degradarea percepției operei sale (spre deosebire de a lui Caragiale) ca și despre desuetudinea filosofiei germane, ignorând căderea, prin antisemitism, a Germaniei, României și civilizației iudeo-creștine în abisul barbariei. Și al Holocaustului. De acest antisemitism ziaristul Eminescu n-a fost, spre deosebire de Caragiale, străin.

A atrage atenția asupra acestui fapt înseamnă că s-ar cere să fie rescrisă istoria? Sau că poezia genialului Eminescu ar trebui evacuată din cultura română? Bineînțeles că nu! Dar dacă vrem să evităm falsul, stridențele și accentele de agitprop din sărbătorile naționale, va trebui să evităm extremele și amputările de nuanțe ale ridicărilor pe soclu fără rezerve sau ale denigrărilor totale. Geniul literar sau filosofic al unor poeți și gânditori e bine să fie disociat, uneori, de partea toxică a operei lor. Există și o rezervă lecuitoare, o distanță igienică, un ecart terapeutic față de conținuturi invalidate de realitate, de experiență și de istorie, care pot explica diferențe de receptare între varii opere.

Dar celor care chiar nu au cusur, în raport cu realitatea care le-a urmat, ca opera lui Caragiale, să le recunoaștem fără falsă jenă perfecțiunea, conștienți fiind că ignorarea fisurării totalitare a civilizației, în țări europene trecute prin iluminism, precum și naivitatea istorică legată de această ruptură fatală, istoric, din anii 30-40 ai veacului trecut, ca și de precursorii ei spirituali, nu ne sunt, cu certitudine, prielnice.

H.R. Patapievici nu poate fi bănuit de ignoranță, de lipsă de simț istoric, sau de inadecvare la totalitarism. A scris pagini critice și autocritice excelente despre istorie, contemporaneitate și despre gânditori și artiști față cu statul polițienesc.

H.R țintuiește la stâlpul infamiei în mod memorabil, între altele în textele sale din ”Politice”, falsul ton, excesiv de efeminat, de ”catifelat” și de înțelegător față de naziști, marcând scrisul unui Sartre (altminteri expert în polemici, diatribe și inflexiuni casante) din timpul ocupației germane. Se distingea în paginile scrise de francez în prezența biciului nemților o clară derogare de ton față de al filosofului comunist vituperând după război necruțător în contra americanilor.

E vorba de pagini din ”Paris sous l’occupation”, care i-au amintit lui H.R. Patapievici în ”Despre ton și intonație”, de propria lui adaptare la regimul comunist, de propria lui interiorizare și acceptare (inconștientă) a nelibertății, considerate de el ”libertate” (interioară) când l-a citit prima oară pe Sartre, cel din vremea ocupației, fără să-i poată sesiza, în epoca regimului ceaușist, tonul și intonația, eminamente false. O denaturare pe care avea s-o identifice mult mai târziu.

Se poate decela după decembrie ’89 o continuă degradare a situației libertății românești. Apărat și stimulat de nelustrație, securismul s-a impus. Accesul CDR la cârmă n-a oprit acest proces. Prea grave erau mutațiile, distorsiunile, răsucirile și convulsiile provocate mentalității colective de lipsa de repere, de degradările instituționale și de pervertirile provocate de comunism prin ”reeducarea” națională.

Această rostogolire și depreciere s-a întrerupt doar vremelnic și formal prin lupta pentru aderarea la NATO și pentru acquis-ul comunitar. Dar integrarea euro-atlantică n-a deschis fereastra decât un pic. Aveau să urmeze intoxicările prin antenism, prin puciul parlamentar din 2012 și conspirația Grivco când ”nu aveam toată puterea până nu luam şi justiţia”, prin războiul cleptocrației dragniote cu rudimentele și principiile statului de drept, introduse pe cuplul Băsescu-Macovei.

Pe parcurs, răniți grav de luptele cu mereu proaspetele capete crescând rapid la loc hidrei totalitare în locul celor periodic tăiate, simbolic, de intelectuali, unii par să fi început să încerce să se acomodeze cu răsuflarea ei toxică, de parcă ar fi repetat pe malurile Dâmboviței experiența lui Sartre, de pe ale Senei, cu ocupanții germani. N-au reușit. Dar, înainte de a se retrage parțial sau total din viața politică și publică, au produs și texte în care o lectură foarte atentă ar putea la rigoare distinge derogări subtile de ton.

Nu există, cred, un învățat român contemporan mai important decât H.R.Patapievici. Nici operă de filosofie mai solidă și durabilă în gândirea românească. De la un spirit de profunzimea, sagacitatea și anvergura lui se așteaptă pe drept, cred, nu doar adecvarea fără virgulă și rest la etica universală și la istoria și la cultura națională, ci și o contribuție restaurativă și regenerativă la opera reedificării valorilor europene.

Lasă un răspuns