Nu doar ministrul apărării e problema Germaniei și a Europei, domnule Scholz

A răsuflat, la finele săptămânii, că actualul ministru german al apărării va arunca în curând prosopul. Înainte ca, duminică, ambasadorul Ucrainei la Berlin să sublinieze că ”eliberarea teritoriilor ucrainene ocupate nu va fi posibilă fără tancuri Leopard II”. Oleksii Makeiev i-a cerut guvernului Scholz să livreze Ucrainei ”cât mai curând posibil” astfel de tancuri.

Christine Lambrecht va demisiona așadar într-un târziu, după ce întreaga țară a implorat-o, practic, să se retragă din funcție, iar cancelarul a ținut cu dinții de ea. Nu prea știe nimeni cum a transpirat știrea demisiei, publicată inițial de cotidianul Bild, însă e greu de găsit cineva în elita politică și mediatică de la Berlin și în partidele germane de la putere sau din opoziție, care să fi vărsat vreo lacrimă.

Ori să nu se bucure. Cum să nu se bucure? E mai lungă decât o zi de post lista nefăcutelor ei în răstimpul scurt în care social-democrata a păstorit ca vai de lume bietul minister german al apărării – una din cele mai vitregite instituții germane, una pe care pacifismul și incompetența adunate vreme de multe decenii au pus-o lent dar sigur pe butuci.

Nurse Diesel învestită la ministerul apărării

Neuitată va rămâne aroganța cu care s-a bătut Lambrecht cu pumnii în piept și s-a considerat achitată de datorii când a anunțat că-i trimite Ucrainei atacate de oștirea genocidarului Putin nu mai puțin de ”5.000 de căști”. Ea era doamna despre care șeful ei, Scholz, anunțase cu maximă emfază că duduia ”Christine Lambrecht va fi un ministru foarte, foarte însemnat!”

Nu se poate spune că n-a fost. Doar că nu așa cum sugerase cancelarul că va fi. Restul gafelor ei memorabile se vor reține pentru lecția studenților la politologie despre cum nu e bine să acționezi când ești ministru. Și când are loc un război de agresiune în care ții cu tot dinadinsul să te arăți moral și util, dar nu iese din tine decât inadecvare, dogmatism, derizoriu, ridicol și ipocrizie.

Femeia ar fi vrut mult să pară empatică și etică, să comizereze credibil cu martirii Ucrainei, dar n-a izbutit să se arate decât la antipodul minimei morale și oamenii. Și anume nu doar în raporturile cu ucrainenii și cu esteuropenii îngroziți de proximitatea războiului de agresiune declanșat de Rusia. Ci, în egală măsură, și fată de nefericiții militari din Bundeswehr.

Sub ea s-a constatat, între multe altele, că nici un tanc german de tip Puma nu funcționa; că armata germană era, în materie de muniție și arme, la pământ; că tancurile Gepard promise Ucrainei n-aveau obuze, fiindcă Elveția nu voia să dea voie Germaniei să le exporte; și, în genere, că, în ciuda anunțului ”schimbării de eră”, trâmbițat cu mult tam tam de Scholz, după invazia rusă, la ministrul federal al apărării nu s-a schimbat nimic din indolența și vechiul dolce far niente, iubite de Moscova cea mult iubită de mai-marii berlinezi nu doar de la Gorbaciov, ci din 1945 încoace.

În final versiunea contemporană de Nurse Diesel imaginată de Mel Brooks și-a pus piedică sieși, livrând un mesaj de război considerat de ea ”înspăimântător” pe fond de artificii de anul nou și vorbărie despre oamenii foarte mișto pe care i-ar fi întâlnit în anul proaspăt scurs. În acest punct a clacat și înțelegerea unui popor cu ample segmente pline de talente, dar mai puțin dotate cu umor. De aici încolo se poate presupune că au început să se roage de ea să demisioneze chiar și social-democrați îngrijorați rău că Lambrecht ar putea deveni o insuportabilă povară pentru șeful și tovarășul ei de partid, Scholz. Căruia Lambrecht i-a fost exemplar de loială.

Granzii SPD față cu Putin și cu Rusia

Or, cancelarul își este el însuși o povară insuportabilă. Ca să nu vorbim de camarazii săi social-democrați. Unul dintre granzii partidului, Ralf Stegner, a dat mai nou un interviu presei finalndeze care l-a chestionat cu privire la refuzul Germaniei de a da tancuri Leopard Ucrainei. Activistul SPD s-a felicitat că Germania nu are ”interese identice” cu ale Ucrainei, astfel încât unii comentari s-au întrebat dacă nu cumva are, cine știe, interese identice cu ale lui Putin. Această întrebare are justificarea ei. În fond, Stegner s-a distins în ianuarie 2022 când, în fața tancurilor ruse și a unităților cu efective de aproape 200.000 de oameni masate de Kremlin la frontierele ucrainene, activistul social-democrat viturpera împotriva jurnaliștilor alarmați de o proximă invazie putinistă, acuzându-i cu spume la gură că ar fi practicat ”zăngănit de arme”. În capul lui, culpa era a gazetarilor îngrijorați, iar nu a criminalilor neoimperiali și neonaziști de la Kremlin și a șefilor săi de la Berlin, care au practicat cu aplomb, decenii la rând, căciulirea în fața Rusiei lui Putin.

După invazia rusă, Stegner s-a umplut de glorie și mai mult, când a început să-i ocărască pe aceia care ”mizaseră pe descurajare militară”. Aceștia, dixit Stegner, ar fi ”eșuat”. Halal, stat eșuat. Căci, potrivit ștabului espedist, ”o nouă cursă a înarmărilor ar distruge ordinea de pace europeană”.

Încât nu e clar câtuși de puțin ce anume îl desparte pe acest ins din SPD (care a sugerat că l-ar prefera pe Putin lui Trump, rusul fiind cotat de el ”mai predictibil”) de extremismul putinist al stângii comuniste. Și în ce măsură opiniile sale cu prive le războiul Rusiei nu sunt congruente cu ale AFD, o extremă dreaptă ce refuză orice ”prelungire a războiului” prin livrări de arme către Ucraina.

Nu o dată, Stegner a refuzat public ajutorarea cu arme grele a Ucrainei care, potrivit lui, n-ar avea nicio șansă de a câștiga războiul fiind, chipurile, ”cinic” să se considere altceva.

Cancelarul și Germania SPD-istă față cu Ucraina și Europa

Cu astfel de prieteni, nu e clar deloc ce nevoie mai au oare Ucraina și Zelenski de dușmani? Stegner și Lambrecht nu sunt întâmplător demnitari social-democrați. Iată, în întreaga lui splendoare, mirificul partid al cancelarului. Ai cărui dregători se bat cu pumnii în piept, pentru că mulți germani le împărtășesc opiniile toxice privind, dixit Stegner, ”incongruența” intereselor Germaniei cu ale Ucrainei”.

La fel de puțin întâmplător e faptul că Scholz a refuzat atâta amar de vreme să se despartă de inși ca Lambrecht și Stegner. E peste puterile cancelarului, oricum, să admită că s-a înșelat și s-a dovedit incompetent în distribuirea de posturi înalte. Or, erorile pe care le-a făcut și le mai face Scholz în funcția supremă, ”ajutat” de mantra feministă reclamând cote de femei în cabinet care, indiferent de competențe, să egaleze ori să depășească numărul bărbaților cu dregătorii, depășesc toate recordurile germane în materie, deși, de la Bismarck încoace, e plină istoria Germaniei de cancelari cu cântec și cu abundență de neajunsuri și defecte. Când nu sunt monstruoși, ca Hitler.

Norocul cancelarului, șansa compatrioților lui și bafta celorlalți europeni e că Germania nu e singură pe lume și, din când în când, mai recepționează semnale din alte capitale și cancelarii ceva mai bine sfătuite. Nu de la București, desigur. Dar de la Varșovia, de la Praga, din țările baltice și, mai ales, de la Londra, care a hotărât să spargă gheața și să șlivreze Ucrainei tancuri grele, ofensive, de tip Challanger 2.

Absența lor și a tancurilor americane și franceze din sortimentul de arme livrate de Vest Ucrainei fusese permanent, alături de abia disimulata frică de Rusia numită ”escaladare” pretextul refuzului german de a se furniza Ucrainei blindate de luptă de tip Leopard.

De când britanicii au anunțat că vor expedia cel puțin 14 tancuri Challanger pe front, a dispărut și pretextul presupusei ”nevoi” germane de a evita ”măsuri unilaterale” în raport cu războiul ruso-ucrainean, pretext îndărătul căruia Scholz și ai lui și-au ascuns, nu tocmai abil, șovăielile și lașitatea.

Vineri va avea loc la Ramstein o nouă întrunire a donatorilor. Când Germania va trebui să furnizeze proba că înțelege să intre în rândul lumii și nu lasă Ucraina de izbeliște, de vreme ce până acum e clar că a ridicat de pomană și total nejustificat pretenția de a figura în fruntea continentului.

Rațiunea unei tardive trimiteri în pustiu

Cel târziu la Ramstein se așteaptă ca Berlinul să-și revizuiască, deci, intenabila poziție și să anunțe că va livra (cândva prin 2024, poate mult după terminarea războiului) tancurile cerute, autorizând concomitent alte țări mai curajoase, ca Polonia și Finlanda, să le doneze Ucrainei pe ale lor. Iată de ce lui Scholz îi trebuie urgent un țap ispășitor. Lambrecht e țapul ideal.

Urmașa ei, căci, date fiind ”cotele”, e obligatoriu ca succesoarea ei să fie o femeie, va explica probabil lumii ce mult va face în viitor Germania, pentru ca luptătorilor ucraineni să nu cumva să le lipsească, în ofensive, Leoparzii. Și va arunca pe înaintașa ei vina că s-ar fi ”comunicat rău”, binele făcut, până acum, de nemți.

Nevoia cancelarului nu e însă congruentă, neapărat, cu a Germaniei. Căreia îi trebuie, înainte de orice, un stat net mai puțin birocratic, sclerozat și ideologizat, ori dependent de tiranii. Și un lider cât se poate de capabil să-i explice națiunii de ce au dat jalnic chix Scholz, pacifismul, progresismul și putinismul. Sau la ce sunt bune demnitatea, libertatea, bărbăția, vitejia, apărarea și oștirea.

Nici cu a Europei nu e, în mod necesar, identică. Fiindcă Bătrânul Continent chiar are nevoie de o Germanie puternică, înțeleaptă, democratică, iubitoare de libertate. Și ceva mai puțin rusofilă.