Granițele ”omoară”. Soldații ”sunt asasini”. Pe bune?

Pericolul e cât casa. Ba chiar mai mare. E nevoie de bărbați!

Mă întreb: de ce nu vor unii armate ca lumea? De ce să nu dorească mulți să-și bage mințile în cap?

Citesc, în timp ce străbat străzile unor metropole occidentale pe case, pe garduri ori pe caldarâm, grafitti precum: ”granițele omoară”.

”Granițele omoară?”

”Militarii sunt toți asasini?” Făcea această din urmă afirmație aberantă marxistul Kurt Tucholsky, în anii 30 ai veacului trecut. Că soldații ar fi, ”in corpore” ucigași. Ba chiar ”asasini profesioniști”. Instruiți să fie criminali.

Încă odată: omoară frontierele? Sunt ele criminale, cum sugerează sloganul extremei stângi?

Pe naiba sunt criminale. Pe naiba, omoară. Și cu atât mai puțin asasinează.

Asasinau securiștii și grănicerii comuniști, care încercau să-i împiedice pe ”transfugii” din România sau Germania răsăriteană să părăsească ”raiul” muncitorilor și țăranilor, fugind peste granițe în Vestul capitalist. În schimb, lipsa granițelor o face.

S-a văzut joi, de Yom Kippur, la Manchester, unde un islamist imigrat a omorât și a rănit oameni.

S-a mai văzut pe străzile pariziene și pe Coasta de Azur, unde alți islamiști imigrați au măcelărit, au tamponat cu autovehicule și au înjunghiat multe sute, poate mii de oameni, cu precădere evrei, dar și preoți creștini, oameni de toate religiile și confesiunile.

S-a constat pe străzile Madridului și ale Amsterdamului, în 2004, anul asasinării regizorului olandez Theo Van Gogh, de către un islamist marocan. Ori pe ale Londrei, un an mai târziu.

Absența frontierelor și a măsurilor de repatriere a teroriștilor imigrați a umplut de sânge târgul de Crăciun berlinez, la un an după ce le-a deschis larg, madam Merkel, pe cele germane. De-atunci încoace, statisticile arată clar că a crescut masiv numărul tentativelor de înjunghieri comise de tineri. Între ei domină copios, numeric, străinii, solicitanții de azil și musulmanii, ceea ce i-a determinat pe mulți juni autohtoni să-și ia, când ies, bricegele cu ei.

Nevoia luptătorilor

O fac unii care – în ciuda ideologiei extremiste a ”toxicității masculilor” – se mai simt bărbați. Și care vor să-și apere, precum Robert K, din Solingen, iubitele și soțiile atacate, în fața unor atentatori înarmați cu lame de câte 15 centimetri lungime, țipând ”Allahu Akbar”, în timp ce taie beregate la întâmplare, în numele ”statului islamic” și a celor 72 de fecioare care le-ar fi dat întâlnire în paradis. Robert K. s-a bătut vitejește cu ucigașul islamist, ceea ce l-a împiedicat pe Issa al Hasan să înjunghie alți oameni din jur. Asasinase deja trei persoane: doi bărbați vârstnici, precum și o femeie.

Robert a făcut karate, e antrenat, e puternic. Pe scurt, nu e doar un erou, ci și un bărbat. I s-a pus asasinului de-a curmezișul nu din răzbunare, ură sau pofta de a-l ucide, ci pentru că a înțeles că fuga din fața teroristului înarmat cu cuțitul său de bucătărie nu ar fi o soluție. Pentru că jihadistul i-ar fi ajuns din urmă și i-ar fi omorât. Pe femeia lui. Și pe el.

Robert K. a învins, căci, deși cu mâinile goale, l-a pus pe fugă pe asasinul înarmat. În mod doar aparent curios, o parte covârșitoare a presei apusene și a clasei politice din Vest a pus batista pe țambal, refuzând să informeze despre faptele sale de eroism și să le comenteze.

Or, se pun varii întrebări presante

Se pune întrebarea câți militari occidentali dispun de o astfel de bărbăție, de curajul, valorile și responsabilitatea lui Robert K.? Oare câți sunt dispuși să-și dea viața pentru țări conduse de guverne a căror prioritate nu e să-și apere electoratele și statele, ci să impună cu forța accesul la comanda forțelor armate al unor generali și amirali transgen, sau aparținând minorităților naționale, indiferent dacă sunt calificați să poarte un război și să-l câștige?

Câți sunt la fel de ”bine instruiți” ca polițiștii britanici din Manchester? Care au împușcat, vai, una din victimele unui atac islamist și nu doar pe teroristul radicalizat.

Pe nu puțini i-a eșofat recent, puternic, convocarea generalilor americani de către șeful Pentagonului, Pete Hegseth. I-a adunat pe toți, în cursul săptămânii trecute. S-a dezlănțuit un carusel al condamnărilor. Că ar fi costat prea mult. Că ar fi fost o risipă de resurse. Că ar pune capăt ”diversității, incluziunii și echității” în armata americană. Că ar fi fost o probă de ”fascism”, pentru că numai Hitler ar mai fi convocat generalii, punându-i să-i jure credință…

Și câte și mai câte. In schimb, tare firave sunt vocile responsabile (ca a lui Douglas Murray) care să condamne împăciuitorismul față de imigranții islamiști și față de teroriștii agresori care au invadat Israelul acum doi ani, un appeasement manifestat de capitularzii lideri occidentali, nominal ”creștini”, atei sau musulmani, de natură să încurajeze din răsputeri jihadismul. Și glasurile lucide care critică onest starea deplorabilă a armatei americane. Sau, adaug eu, a oștirilor occidentale, net mai puțin pregătite decât forțele ucrainene să facă față agresiunii militare rusești.

De două decenii mă plâng de starea (și lașitatea) militarilor occidentali. Sau a liderilor lor politici. De pildă aici, acum aproximativ un deceniu, la Deutsche Welle. Scriam în noiembrie 2015 la postul german: https://www.dw.com/ro/r%C4%83zboi-ciudat-r%C4%83zboi-pierdut-victoria-va-implica-d%C3%A2rzenie/a-18879715

Eu am scris, eu am citit. Și prea puțini în rest.

Ce-a cerut Hegseth atât de reprobabil, atât de insuportabil de ”imoral”?

Ca militarii americani să nu mai fie supraponderali? Să fie cât de cât competenți? Să fie în formă? Să nu arate ca și cum ar abhora războiul în care ar fi chemați să lupte și să învingă?

Să nu le mai ofere Moscovei, cu tocurile, cocurile, obezitatea, piercingurile și genurile lor, platforme excelente de agitprop și luare în derâdere a capacității SUA de a descuraja inamici, agresori potențiali? În timpul guvernului Biden, rușii au lansat o memă, juxtapunând soldați ruși musculoși unor ”milleniali cisgender” diagnosticați cu maladia angoasei generalizate, scrie Douglas Murray în New York Post.  

Sper, sincer, ca Hegseth să aibă succes. Iar Marea Britanie să nu mai accepte ca, în ziua unui ucigaș atentat terorist asupra sinagogii din Manchester, în orașul însângerat de islamist să aibă loc demonstrații de protest în favoarea asasinilor palestinieni de felul islamist al făptașului. Ori în capitala Regatului Unit, Londra, precum și în Liverpool.

Căci nimic nu-i încurajează pe criminalii politici, pe teroriști și pe fanaticii religioși mai mult decât spectacolul toleranței față de intoleranță și, în genere, peisajul fatalei slăbiciuni occidentale.

Deși există excepții, ca Churchill, curajosul omul de stat supraponderal, fumător și băutor care i-a ținut piept și l-a învins admirabil pe austerul criminal în masă antisemit și rasist Hitler, e de sperat, dacă e ca Vestul și NATO să-și recapete capacitatea disuasiunii, ca Hegseth să se impună.

Nădăjduiesc, totodată, ca șeful Pentagonului să facă rapid emuli în Vestul Europei. Unde un parazit mental, neo-marxist, relativist și postmodern, antisemit și antiamerican, a declanșat un soi de psihoză în masă și ne pustiește, cu incorectitudinea ”corectitudinii lui politice” și cu nedreapta ”justiției lui sociale”, atât capacitatea noastră de a gândi, cât și pe cea de a vorbi, de a distinge clar între prieteni adevărați și inamici, între femei și bărbați.

Ori de a ne apăra.

Din cauza lui Vestul a ajuns să ducă lipsă de bărbați adevărați. Iar în absența lor, pare a se scufunda rapid, violat de loviturile tot mai periculoase aplicate în combinație Occidentului de autorii acestui parazit al creierelor, vrăjmașii interni și externi ai democrațiilor liberale și ai lumii iudeo-creștine.