Adevărata miză a războiului: aide memoire pentru liderii occidentali

E bine ca, din când în când, pentru ca să știm ce avem de făcut, să ne amintim ce e în joc pe câmpurile de luptă din Ucraina, unde sângele curge în valuri și a inundat Europa irepresibil, de parcă ar fi intrat în competiție cu cel vărsat de invazia nazistă și cu viețile secerate de Holodomor.

În biblicul cântec al Deborei se celebrează victoria asupra generalului Sisera, comandantul oștirii tiranului caananit Iabin. Israel făcuse iarăşi ”ce nu place Domnului, după moartea lui Ehud. Şi Domnul i-a vândut…Copiii lui Israel au strigat către Domnul, căci Iabin avea nouă sute de care de fier şi de douăzeci de ani apăsa cu putere pe copiii lui Israel.”

În chestiune, în războiul ruso-ucrainean, nu e doar înrobirea unei națiuni înlănțuite de ruși de sute de ani, nu de doar douăzeci, ca pe vremea Deborei. În cauză nu sunt ”drepturile” rușilor din Crimeea și din estul Rusiei, sau valorile creștine, cum insolent a afirmat propaganda putinistă inițial, când omuleții verzi ocupau peninsula din Marea Neagră, puneau mâna pe Sevastopol și declanșau în Donbas ceea ce dădeau, fals, drept un ”război civil” ucrainean.

Între minciuni monstruoase și adevăratul mobil al războiului

Miza lui nu e, prin urmare, nici ”apărarea Ucrainei de genocid”, de vreme ce zonele în care Kievul e acuzat de Moscova că ar fi comis, chipurile, un genocid, au intrat în război la îndemnul, cu soldații și comandanții, cu sprijinul și pe banii Rusiei. Fără oștirea căreia, teritoriul ocupat s-ar fi recuperat rapid. Cât despre ”denazificarea” Ucrainei, ea n-a avut alt rost decât să rescrie istoria acoperind nazificarea putinistă a țării lui Zelenski. Istoriei i s-a conferit un sens fals, iar crimei liberticide o aparență de război pentru libertate, după cum au bănuit cunoscătorii istoriei totalitare, când agitpropul rusesc a articulat această dementă ”justificare” a războiului împotriva unei țări conduse de un evreu, provenind dintr-o familie de supraviețuitori ai Holocaustului. La fel procedase Hitler, când atribuise ”finanței evreiești” crima pe care tocmai o pregătea chiar el, a descătușării îngerului exterminator și a declanșării război de agresiune în Europa. În acest fel, criminalul devenea victima, iar jertfa lui, făptașul. Nimic mai simplu pentru un serviciu de propagandă eficient.

E regretabil că există încă în lume, inclusiv în cea evreiască, inși amnezici, ori nerozi, care-l susțin pe Putin, sau refuză ajutorarea consecventă a Ucrainei, deși liderul genocidar care încearcă s-o nimicească temeinic, cu mic cu mare, cu tot cu limbă, memorie și cultură, precum faraonul pe fiii lui Israel, nu e întâmplător aliat cu inamicii implacabili atât ai statului evreu, cât și ai democrației. Ca atare, nu doar reticența israeliană, ci și codelile cancelarului Scholz cu privire la exportul de tancuri Leopard cerute de ostașii Ucrainei și de liderii lor în ajunul unei noi mari ofensive rusești, după ce au fost scoși pușcăriașii din închisori, sunt incomprehensibile. Dacă nu de-a dreptul sinucigașe.

Șovăieli și ipocrizie la pătrat și la cub

Calicenia și șovăielile lui Scholz contrazic și pretențiile Germaniei la un rol conducător în Europa, și asigurările ei repetate că ar prețui valorile democrației și ale statului de drept, că ar ține cont de drepturile omului și ar avea la inimă asigurarea și garantarea dreptului statului evreu la existență, ori ar apăra pacea și ordinea mondială se dovedesc, ipso facto, de o ipocrizie monumentală. La antipod s-a poziționat Finlanda, care s-a arătat gata să dea din Leopardele ei Ucrainei, deși are de apărat o graniță de o imensă lungime cu Rusia și nu dispune de forțele și de resursele Germaniei.

Pentru că serviciile secrete occidentale își vor fi informat de mult liderii de la Berlin, Paris, Londra, Roma, Washington, Ierusalim că, fără tancuri și muniție cu bătaie lungă suficientă, ca și fără scuturi antirachetă, Ucraina nu are cum să facă față uriașei puteri de foc a lui Iabin, alias Rusia, care-și ia cele 900 de tancuri de fier, în speță armele și proiectilele balistice, precum și dronele, din China, Coreea de Nord și Iran. Pentru că, așa cum sugerează cotidianul britanic the Independent, lideri ca Scholz par a demonstra cu reticența lor de a livra arme că, de fapt, nu doresc ca Rusia să fie învinsă. Dar oare de ce nu doresc asta? Și de ce pleacă abia acum Lambrecht, campioana gafelor, de la ministerul german al apărării? Ca să mai fie un pretext de amânare a livrării tancurilor?

Concluzie

Să nu se înșele domniile lor. Proiectul putinist nu e mai puțin global decât cel hitlerist. ”Asia ar putea fi Ucraina de mâine”, a avertizat sâmbătă, din Statele Unite, lucidul premier nipon Kishida, la finele turneului său în țările G7, conduse de Japonia. ”Lecția care trebuie învățată din Ucraina este că securitatea Europei e inseparabilă de a regiunii Indo-Pacifice”, a reliefat Fumio Kishida. Pe drept.

E adevărat că, înainte de a ajunge la rând Japonia și Israelul, înfrângerea Ucrainei ar deschide calea spre România și Polonia, spre Cehia cea martirizată de ruși nu doar în 1948, ci și în 1968, spre Ungaria, Austria, Germania, Italia, Franța, Spania, Portugalia. Întâi s-ar construi Rusia ruscistă, de la Lisabona la Vladivostok, în conformitate cu visul infernal etalat de Putin în 2010, în Süddeutsche Zeitung și depănat, în aprilie 2022, și de înfierbântatul și turbatul său valet, Dmitri Medvedev.

În cântecul de laudă de la finele izbânzii epocale obținute de copiii lui Israel prin Deborah, cu ajutorul comandantului ei, Barac, și al fiilor triburilor Naftali, Issahar și Zevulun, femeia-profet se plânge, pe drept, că, atunci ”când Israel şi-a ales alţi dumnezei/războiul a fost la porţi,/dar nu se vedea nici scut şi nici suliţă/la patruzeci de mii în Israel!” Pentru că prea mulți au stat, lași, deoparte și au hamletizat, prefăcându-se că nu înțeleg despre ce e vorba în război, ori dacă este cazul să ia parte. Deborah regretă deci, pe drept, pe cei rămași ”în mijlocul” staulelor să asculte behăitul turmelor. Și faptul că la pâraiele tribului Reuben erau mulți nehotărâți. Îi pare rău că ”Galaadul de dincolo de Iordan nu şi-a părăsit locuinţa”, că (tribul) ”Dan a rămas pe corăbii”, că ”Aşer a adăstat pe malul mării/ Şi s-a odihnit în limanurile lui.” În loc să lupte. Ce va regreta Germania după acest război?