Vestul, Rusia, China: când alianța cu o țară care trece pe cărbune amenință NATO

De ce și-au permis dictatorii răsăriteni spectacolul celei mai mari parade militare din istorie, o mănușă aruncată Vestului cât mai fățiș cu putință? Pentru că pot. Pentru că Vestul, deși dispune de NATO, e în starea deplorabilă în care s-a arătat la Paris ”Coaliția Voluntarilor”.

Restanțe occidentale

Cea din urmă a hamletizat interminabil, în frunte cu Germania, cu privire la garanții de securitate pentru Ucraina, deși, după mai bine de trei ani și jumătate de război (în fapt după 11) e clar oricărei minți lucide că nu există decât una: o formă sau alta de apartenență a Ucrainei la NATO. Dar de ea nu vrea să mai audă, parcă, nimeni, în afara Ucrainei.

Departe de a ajuta, SUA au anunțat, potrivit Financial Times, că își restrâng programele de ajutor militar pentru armatele țărilor europene vecine cu Rusia. Pentagonul le-a pus în vedere guvernelor europene că America va înceta să finanțeze anumite programe militare, care prevăd instrucția și înarmarea oștirilor esteuropene. Or, tocmai acestea constituie prima linie de apărare în cazul unui viitor conflict cu Moscova. Ele ar trebui deci întărite, nu slăbite.

America a promis ajutoare informaționale și, posibil, aeriene, dar ele ar fi vădit insuficiente pentru eventuale trupe europene staționate în Ucraina.

Nici Germania nu ajută destul, de vreme ce ideea dislocării de trupe germane în Ucraina a generat un puternic conflict intern și intraguvernamental, între CDU și SPD. Riscul implicării într-un război cu Rusia a alimentat popularitatea extremiștilor pro-ruși de la extrema dreaptă (AFD), și de la cea stângă, germană, ceea ce l-a determinat pe cancelarul Merz să pună batista pe țambal, să-și relativizeze propria poziție și să condiționeze în loc să garanteze expedierea lor.

Încât e tot mai clar că mare parte din Occident, în frunte cu președintele Trump, încă își face pernicioase iluzii că s-ar putea fofila. Or, e o credință irațională, din perspectiva istoriei și experienței, că s-ar ivi pe viitor, cine știe când, cine știe cum, șansa unei soluții negociate cu Rusia. Cu bătăușul clasei. Care se bucură, realizând cum se amăgesc colegii lui din școală și-și pasează unii altora cartoful fierbinte, după ce constată că intimidările lui au funcționat.

Profitorii

De aderența la utopia dialogului, semnalând lașitate, abulie și lipsă de luciditate, profită din plin Rusia și China. Moscova și Beijingul se folosesc de frica de confruntare a americanilor și europenilor, spre a intimida Apusul și mai mult: și ei, și aliații lor din lumea a treia, precum Venezuela, și-au potențat sfidările și și-au multiplicat sfruntările.

Ei provoacă militar, amenință și chiar atacă direct, nu doar hibrid, interesele apusene din Ucraina și de aiurea, cum a făcut Rusia când a bombardat sediul UE din Kiev și a scos din funcțiune sistemul navigării prin satelit al avionului Ursulei von der Leyen.

La rândul lor, două avioane militare venezuelene au survolat zona din apropierea unei nave a marinei Statelor Unite. Manevra, a admis și Pentagonul, a fost ”provocatoare în cel mai înalt grad”. Regimul autoritar de extremă stânga de la Caracas a reacționat astfel la atacarea, de către marina americană, a unui vas al mafioților și traficanților venezueleni de droguri din cartelul Tren de Aragua, soldată cu 11 venezueleni uciși.

Venezuela vrea să pună pe butuci operațiunile americane împotriva narcotraficanților, dar e o țară prea slabă și săracă pentru ca să poată face față unui război cu Statele Unite. Pe ce se bazează, prin urmare, dictatorul venezuelean, Maduro? Pe frica de război a președintelui american. Și pe spectacolul mușchilor încordați ai alianței sino-ruso-nordcoreene, din care fac parte, mai nou, nu doar Venezuela, ci aparent și India. Care s-a reorientat spre China.  

De ce au crescut riscurile unui război global?

Reacția deosebit de anemică a Vestului la toate aceste provocări, în loc să calmeze și să aplaneze tensiuni, cum se amăgesc multe cancelarii, îi stimulează masiv pe agresori, întărindu-le încrederea, aparent aberantă, că-și pot permite din ce în ce mai mult. Ba chiar că ar putea învinge Occidentul încă de pe acum, în confruntarea globală pe care o pregătesc de mult.

Această încredere a dictaturilor în forțele militare proprii, fie că e reală, fie că e mimată, reprezintă un risc în sine.

Căci doar taberele care cred că pot învinge declanșează războaie fierbinți.

Iată motivul pentru care secretarul general al NATO, Rutte, a lansat un viguros apel Vestului, cerându-i ”să se pregătescă pentru o confruntare de durată cu Rusia și China”. Căci, potrivit șefului Alianței Nord-Atlantice, ambele state se pregătesc intens pentru această confruntare cu Occidentul, își modernizează și își sporesc armatele, constituind un pericol pe termen lung pentru Vest”, după cum a reliefat el la Conferința de Securitate de la Praga.

Culmea, încrederea dictatorilor în forțele proprii e, ca și pe vremea lui Hitler, categoric exagerată. E subiectivă, parțial irațională, dementă și aberantă, de vreme ce se bazează pe afișata slăbiciune a occidentalilor și pe problemele lor axiologice, ca și pe dezbinarea lor (neajunsuri relativ ușor de remediat în caz de război), în vreme ce, pe de altă parte, Putin e impotent. Rusia n-a fost în stare să îngenuncheze Ucraina în aproape patru ani de lupte crunte. Și Moscova a pierdut nu doar fonduri fabuloase, ci, mai ales, un număr uriaș de militari. Apoi dictatorul nu e în stare să-și apere cu uriașa sa armată propriul teritoriu și propriile rafinării.

Atacurile ucrainene asupra lor au iscat o veritabilă criză energetică în Rusia, astfel încât tiranul le-a sugerat supușilor săi să ”treacă pe cărbune”, după ce s-a văzut silit să recunoască, tacit, că federația rusă nu mai poate asigura aprovizionarea cu țiței și gaz ca până acum, deși e țara cea mai bogată în gaze naturale din lume.

 Ce au însemnat, prin urmare, summiturile acestei săptămâni de la Beijing și Paris?

Că, în ciuda rezistenței ucrainene, Rusia și China mizează pe confruntarea indirectă cu SUA și cu un Vest judecat de tiranii răsăriteni ca abulic, slab, scindat și dezbinat, a cărui parte europeană e insignifiantă și incapabilă să țină piept alianței dictaturilor, în ciuda încercării Europei de a semnaliza Statelor Unite că e ”unită” și dornică să ajute Ucrainei.

Or, agresorii ruși și aliații lor chinezi vor nu doar ”o nouă ordine mondială”, cum afirmă ei și cred și unii politologi apuseni, ci au ambiții net mai mari. Ca Hamas, vor tot, nu doar ”un stat palestinian”, ci un glob supus, copios dominat de China și de aliații subordonați Beijingului, ca Rusia, cu sateliții ei. Moscova (și China) semnalizează clar inexistența dorinței unui armistițiu sau unei încetări a focului în Ucraina.

Ce-ar schimba părerea dictatorilor? Alea iacta est?

Victorii militare ucrainene, o Europă care și-a depășit abulia și frica, un Vest unit, o Americă hotărâtă și fermă ar mai putea schimba, la rigoare, autoaprecierea și stima de sine exagerată a tiranilor din Est. Cu instinctul său redutabil, Trump a intuit acest lucru și a sugerat, disuasiv, că s-ar fi trecut Rubiconul. Că s-ar fi aruncat zarurile. Că America nu va mai fugi după cai verzi pe pereți de felul încărcirlor futile de a despărți Rusia de China. Și India de ambele. Trump a spus adio Indiei și Rusiei într-o postare ironică pe rețeaua sa TruthSocial. ”Se pare că am pierdut India și Rusia, în fața profund întunecatei Chine. Să aibă un viitor lung și prosper împreună! Președintele Donald J. Trump”, a notat liderul de la Casa Albă.

Întrucât UE reacționează fără vlagă la provocările masive ale Moscovei, dictatorii se arată încrezători că ar putea obține îngenuncherea completă a Ucrainei, sub ochii unei Europe mesmerizate, hipnotizate, paralizate de frică și prea învrăjbite, nevolnice, slabe și lașe ca să ajute Kievul eficient și independent de SUA. Dar calculul lor american riscă să fie foarte greșit.

Provocările, prin urmare, vor continua și vor lua amploare. La fel, războiul. De pierdut, pierd acum Ucraina și Vestul, ceea ce încurajează Rusia și China s-o apuce pe drumul alunecării într-o confruntare globală pe care nu o vor putea câștiga și care se va încheia, aproape cert, cu debarcarea regimurilor din Moscova și Beijing.