Când se ucide râsul. Europa și liberticizii ei

Cultura noastră contemporană dă pe din afară de indignare. O scandalizează cei ce-și iau sexul biologic sau creștinismul în serios. E revoltată pe israelieni, pe orice e la dreapta de extrema stângă, pe Trump și pe Netanyahu. O enervează MAGA, capitaliștii și colonialiștii, și câte și mai câte. Or, religiile noastre ne solicită să ”ne veselim” din toată inima, împreună cu familiile noastre, cu robii și roabele noastre, cu levitul din mijlocul sălaşului nostru, că acela n-are parte şi moştenire cu noi”, după cum ne învață Dtn 12/7. Și ”cu străinul, cu orfanul și cu văduva”, după cum aflăm din versurile următoare.

Atitudinea de bază a europeanului trezit în conștiință e însă morga. Și gravitatea solemnă

Oricum nu ni s-ar ierta să zâmbim, dacă ”victimele” palestiniene ”fac foame”. Nu contează că nu o fac. Sau că principalele victime ale Hamas sunt copiii arabi din fâșie. Nu ni s-ar scuza să uităm să ne afișăm la orice pas virtutea de a-i căina pe palestinieni, chiar dacă reiese că în Gaza nu flămânzesc decât victimele ”victimelor”, în speță ostaticii israelieni.

Nici măcar de cei din urmă nu se poate râde în voie. Căci rolul lor nu e să ne stârnească ilaritatea, ci să ne consterneze ca părelnici ”făptași”, cărora ”bine” li se face tot ce li se face, pentru că ar fi ”coloniști”. Și cetățenii unui stat ”genocidar”. Iar dacă-și joacă rolul prost, figurând pe afișe cu poze care le semnalează dispariția și răpirea, afișele se cer rupte. Căci sunt incomprehensibile: nu se îmbucă defel cu narativul prevalent (al bonității palestiniene și al ticăloșiei israeliene) și, prin urmare, sunt smintitoare: trebuie deci urgent să dispară.

Pe scurt: râsul, ca adevărul, ca libertatea de a gândi cu propriul cap și ca dreptatea, este interzis. Ca să știm că ne confruntăm cu dinții unei ideologii totalitare de extremă stânga și nu cu o abordare ”critică” și rațională, așa cum vrea de regulă să pară, în Vest, polemica antiamericană, antisemită, anticreștină și, în fond, antioccidentală, woke.

Această polemică nu râde niciodată.

Comunismul nazist din centrul eșafodajului de doctrine woke subîntinzând-o nu permite niciodată decât cel mult mușcătura sardonică. Niciodată râsul bărbătesc, omenesc, cristalin, clar și zglobiu. Pentru că râsul e eliberator. Te izbăvește de frica rea, irațională, nebunească și criminală, păstrându-ți intactă frica bună, curată, etică și rațională de Dumnezeu.

Ce-l scoate din minți pe marele inchizitor?

La Dostoievski, pe marele inchizitor îl enervează reapariția lui Isus. Ideologul woke seamănă perfect cu inchizitorul asasin în masă din mânăstirea benedictină a lui Umberto Eco, prefăcută în scena capodoperei ”În numele trandafirului”. Orbul călugăr sângeros e un inamic implacabil al hazului și-al comediei. E foc și pară pe volumul pe care-l transformă în capcană ucigașă: prezumtiva carte a doua a Poeticii lui Aristotel, pe tema comediei.

Inchiziției, tragedia lui Aristotel îi pare acceptabilă. Comedia, niciodată. Prima carte s-a păstrat. A doua a dispărut. Să fie o întâmplare că n-avem un tratat aristotelician al comediei? Probabil că nu.

Prea mult zel și fanatism au vizitat cu severitate omenirea în istorie și au plonjat-o în ne-libertate, în dictaturi, totalitarism și în oceane de sânge. Pentru tirani, râsul e intolerabil întrucât ilaritatea creează distanțe care edifică spații ale libertății. Iar ei se simt ridicoli.

Râsul e mazilit și la islamiști, cum a fost și la legionari. La ei toți prevalează ura debordantă, mai ales cea pe niște părelnici ”evrei”. Și mai cu seamă pe ”evreul colectiv”, Israel. Niciodată pe dușmanii veritabili ai democrației, ai neamurilor și religiilor lumii iudeo-creștine.

Nici ideologul woke nu muge decât ca să-și exprime oțăreala pe sioniști, pe albi, pe creștini, pe heterosexuali și conservatori, pe SUA și pe liberali autentici. La fel, musulmanul radical, care n—are a zâmbi decât la gândul că se va întâlni în rai, dacă se va ”sacrifica” omorând cât mai mulți infideli, cu 72 de fecioare și munți de orez, în vreme ce, cum reliefa fiul fondatorului Hamas devenit creștin, scriitorul Mosab Hassan Yousef, copiilor mahomedani li se propovăduiește că necredincioșii sunt in corpore damnați să înfunde infernul.  

Cum să râdă? Și ce susțin partizanii dictaturilor totalitare?

Gânditorul marxist Slavoj Žižek’s dedică un capitol al cărții sale ”Sublimul obiect al ideologiei”, ”râsului totalitar”.  Și Žižek îl citează pe Eco și ideea lui despre incapacitatea detașării ironice de cuvântul dogmei totalitare, râsul manifestându-se subversiv, ca opoziție la tiranie.  Or, Žižek nu crede cu adevărat în subversiunea prin umor. Câte tancuri are Papa, întrebase, parcă la fel de incredul, Stalin.

Alți gânditori cred, contrafactual, ca Hanzi Freinacht, că pe viitor obediența față de regimul totalitar va veni ”pe calea râsului”. În bizarele sale meditații, Freinacht își bazează teza pe multe afirmații false, potrivit cărora, de pildă, comedianții de azi ar fi devenit ”regi”, iar amuzamentul emisiunilor de tip ”late-night shows” ar fi acumulat putere politică.

S-a văzut câtă putere au acumulat emisiunile cu pricina când aproape toate aceste showuri au dat lamentabil chix, alături de justiția politizată, incapabile, ambele, să convingă majoritatea republicanilor să nu-l realeagă pe, ce-i drept, glumețul Trump.   

Adevărul în societatea postmodernă și corectă politic e la antipodul afirmațiilor lui Žižek și Freinacht. Sătui de cenzură, oamenii își împărtășesc mutual amarul recurgând la bancuri. În Anglia și aiurea mulți sunt pregătiți să înfunde pușcăria pentru că râd de ticăloșia extremei stângi aliate cu islamismul. Sunt învinuiți frecvent de-un presupus ”discurs al urii”.

Și în artă, râsul e surghiunit, exilat, alungat, deportat

Nu întâmplător se plângeau mari creatori de comedii ca Mel Brooks și John Cleese de la Monty Python, de corectitudinea politică și de însușirea ei de a sugruma creativitatea și a ucide comicul. Și să te ferească Cerul să râzi de revendicarea violatorului pretins transgen, de a fi închis într-o pușcărie de femei, ori de părerea dascălilor woke, potrivit cărora 2+2= 5, pentru că a face 4 e o manifestare ”suprematist-albă” de presupus ”rasism”.

Ce societate au creat ideologii woke?

Una victimologică și, ca atare, nevrotică, a cărei grijă supremă nu e dedicată oamenilor și nevoilor lor, ci obsesiei să nu cumva să se jignească segmente aparent ultrasensibile ale unei lumi tot mai smintite, bolnave și sinucigașe, a cărei elită progresistă se simte din ce în ce mai bine exercitând coerciții, represiune și silnicii.

În această societate e loc de multă prigoană, dar nu și de diversitate și egalitate reale. Sau de ceea ce Cleese numea ”a woke joke”, de spectacole, piese, filme și cărți comice cu adevărat.

De ce se tem doctrinarii și pontifii gen Greta Thunberg?

Se tem să fie mustrați prin ironii și ridiculizați. Să li se ia în tărbacă religia seculară, ideologia, doctrina. Să li se ia în derâdere ucazurile, dogmele, diktatele, aberantele verdicte și sentințe. Și ca să nu urle păgubașul, ori, mai rău, să râdă de ei, înfățișându-i în toate hidoșenia lor hazlie, țipă din rărunchi și cât mai insolent făptașul: ”how dare you”, ”cum îți permiți?”

Expulzarea din cetatea postmodernă a umorului îmi pare să fi debutat în 2005 cu ”Laughter and Ridicule: Toward a Social Critique of Hu­mour”, cartea pe cât de câh, pe atât de influentă a lui Michael Billig, un profesor de științe sociale de extremă stânga. În mizeria lui proto-woke, râsul devenise din spontană manifestare a veseliei, o expresie a puterii și a relațiilor de putere. Trebuia deci reprimat. Freinacht și alți progresiști radicali ca Billig au furnizat hrana ideologică inchizitorilor postmoderni și metamoderni care controlează azi poliția gândirii. Cea care trimite la aeroport cinci (5) polițai în uniformă, să-l aresteze la Heathrow pe un autor de comedii și postări considerate ”antitrans”.

Patru polițiști britanici n-ar fi fost se pare de ajuns. Linehan, cunoscut pentru serialele Father Ted și The IT Crowd, și-a descris experiența pe Substack, afirmând că a fost tratat ”ca un terorist”și dus la o secție de poliție, de unde a trebuit internat ulterior în spital din cauza stresului și a exploziei tensiunii sale arteriale. Omul explicase ce e de făcut ”dacă un bărbat care se identifică ca trans” apare în toaleta femeilor ”unde comite un act violent și abuziv: fă scandal, cheamă poliția și, dacă nu mai ai altă soluție, lovește-l unde doare.” Sfaturi care sunt iată impardonabile pentru regimul woke de la Londra.

Metamorfoza râsului

Comedia e artă. Totalitarismul woke a prefăcut-o fără milă în dogmă, precept pseudo-moral, predică politică și îndoctrinare pseudo-religioasă, asasinând-o. Concomitent, și-a îndreptat toate tunurile, uneori sardonice, împotriva Vestului, a Americii, a creștinilor și, mai ales, a prezumtivului avanpost colonialist al Apusului din Orientul Apropiat: evreii, ca presupusă manifestare ”sionistă” a ”răului malign”.

Calea spre progres și prezumtivul ”bine” ar presupune, chipurile, ”deconstrucția” lor.

Un asemenea program nimicitor de libertate și lume iudeo-creștină, exterminator de Americă, de creștinism și Occident nu se poate realiza decât cu maximă seriozitate. Și cu mult elan ecologist, comunist și nazist.

Râsul, care demontează teroarea, le-ar sta în gât activiștilor zeloși. Le-ar sta de-a curmezișul și fanaticilor ”palestinianismului”, cum a numit această ideologie Dr Einat Wilf. Ideologie care pretinde că Cum să mai fie oare tolerabil hazul? Cum să nu iște o sfântă mânie și un foarte mare pogrom?