La începutul anilor 90, Ion Iliescu nu știa prea bine dacă, în ciuda manifestărilor de dragoste fierbinte pe care le primea de la muncitorii proaspăt salvați de frig, foame și Ceaușescu, se va impune fără probleme în fața unor Rațiu și Câmpeanu, de la partidele istorice.
Sunt Petre Iancu și știu că Iliescu știa, în schimb, că, dacă istoria ar fi fost dreaptă la prima ocazie, Rațiu, președintele Uniunii Românilor Liberi, ar fi trebuit să se impună clar, după 22 decembrie 89, mai ales în alegerile din mai 90, de vreme ce PNȚ, în reconstrucția căruia Rațiu se implicase harnic, după Revoluție, fusese jefuit de victoria electorală în 1947.
Comuniștii le furaseră victoria țărăniștilor fără jenă, așa acum fac mai mereu.
De frica lui Rațiu, Iliescu și FSN, în care se refugiaseră comuniștii și grosul securiștilor impenitenți, au dat drumul la cea mai deșănțată propagandă și dezinformare.
Metamorfoze
Una din manevrele cele mai respingătoare fusese transformarea lui Iliescu, în campania electorală din primăvara lui 1990 și în întâlnirile cu salariații din fabrici într-un exemplu de ”muncitor transpirat”, cu mânecile mereu suflecate și cu limbaj de agramat, de parcă ar fi venit de la talpa țării și ocolise școala.
Dacă făceai imprudența de a-i asculta lui Iliescu sforăitoarele discursuri comuniste, îți sărea în urechi crima comisă prin dezacorduri asupra mult chinuitei limbi românești.
Pare că inventivitatea comunistă e limitată rău. În schimb, recursul socialiștilor la impostură e ubicuu și perpetuu. Ei sunt mereu și fără excepție altceva decât par. Și invers.
În plină campanie electorală, madam Harris s-a deplasat la Detroit, apoi la Pittsburg. În primul oraș s-a trezit că vorbește engleza cu accentul local. În celălalt oraș și-l ”pierduse”. Apăruse unul nou, numai potrivit pentru aburit alegătorii locali.
Impostura trebuie că le-a ajuns extremiștilor de stânga din sânge în ADN. Altfel nu se explică faptul că insistă să figureze ca mari protectori ai plebei mizere (nu doar a minorităților rasiale și sexuale chipurile ”victimizate”), deși ei sunt oligarhii cei mai privilegiați și ireductibili rasiști din istoria lumii: o gașcă infectă de bogătași plini de aere și de prejudecăți.
Nu e singura impostură de anvergură din panoplia stângii occidentale.
Progresiștii ies cu regularitate în stradă, în semn de solidaritate cu teroriștii islamiști, când jihadiștii palestinieni finanțați de Qatar și înarmați de Iran prin contrabandă turcă și egipteană comit vreun masacru antisemit.
Iar reprezentanții lor din guvernele de la Londra și Washington, de la Berlin și Paris, Bruxelles, Dublin, Madrid și Oslo plâng cu regularitate lacrimi de crocodil pe marginea cadavrelor prezentate de palestinieni ca presupuse victime ”civile” ale Israelului, când de fapt civilii decedați sunt carnea de tun propagandistic aruncată în luptă de Hamas, pe ideea că morții proprii sunt chiar mai de valoare, la agitprop, decât evreii masacrați.
O marfă net mai rară sunt lacrimile reale vărsate de aceiași progresiști când islamiștii omoară creștini în Africa, săvârșesc un genocid anti-armenesc în Nagorno Karabah, ori când comuniștii chinezi masacrează ori extermină lent uiguri și tibetani.
La fel de mare e nepăsarea presei și guvernanților de la Washington și Londra, ca și a susținătorilor lor din antisemitele universități de elită de pe cele două coaste ale SUA, dacă apar victime veritabile ale vreunui genocid autentic: kurzii masacrați de turci, yemeniții suniți măcelăriți de interpușii șiiti Iranului din sudul peninsulei Arabice, sau afganii deportați în masă de pakistanezi.
Doar dacă presupușii ”făptași” dau impresia să fie israelieni, sau ”albi”, cărora să pară că li se poate reproșa un imaginar ”genocid”, astfel încât cultul morții legionar practicat de Hamas să devină plauzibil, se ivește subit un interes real în declarațiile oficiale. Și în comentariile victimologice, complet inepte, complet alăturea cu drumul, (cu ”victime” alese pe sprânceană) ale ideologilor presei de stânga, zise ”mainstream”.
Care insistă că ”nu orice critică la adresa Israelului e antisemitism”. Ceea ce, întâmplător, e adevărat. Dar, în condițiile date, nu pare să conteze realmente. Pentru că indiferent ce-ar face statul evreu, Israelul e demonizat (ca ”genocidar”, pasămite, deși e victima genocidarilor și deși insistă să-i hrănească, să-i ferească, să-i vaccineze și în genere să-i trateze pe civilii inamici ca pe niște nevinovați. Ceea ce, la ura multora din ei, nu sunt). La fel e delegitimat guvernul său democratic ales.
În rest, domnește indiferența absolută. Cam ca sub Ion Iliescu pentru soarta acelor români, care, rămași în fabrici falimentare, au continuat să moară de foame și după 1990. Sau pentru destinul victimelor comunismului și securismului autohton.
Unde se oprește impostura?
N-are limite, când e vorba să se contracareze acuza de antisemitism. Pe care stânga îl vede enorm și îl simte monstruos, dar numai la extrema dreaptă, în timp ce conservatorii tind să-l vadă la fel, doar la capătul din stânga radicală a spectrului politic.
Comuniunea dementă, nazistă, islamistă și comunistă, pe linia conspiraționismului antisemit, care a apucat de beregată partidul laburist britanic, parte din Partidul Democrat, dar și conspiraționiști psihotici de extremă dreapta, precum Candace Owen și invitații lui Tucker Carlson, anunță vremuri grele pentru centrul spectrului politic și pentru democrații.
Donald Trump ar face bine să se țină foarte departe de extrema dreaptă antisemită de peste ocean, ca și de izolaționiști, ca Tulsi Gabbard, care nu realizează că o Americă revigorată, care să aibă capacitatea de a garanta ordinea mondială și de a se bucura de ea, împeună cu aliații ei democratici, într-o lume globalizată, nu se poate întoarce la politica struțului.
Cât despre falșii progresiști cu masca pe față de felul Kamalei Harris sau al lui Tim Walz, ei au dat chix catastrofal în politica externă a actualei administrații și se vor putea și mai puțin mântui de oportunism, de impostură și de antisemitismul stângii decât a reușit Joe Biden.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.