În timp ce mă lupt cu o tastatură nouă și, deloc sigur de victorie fiind, îmi dă târcoale deznădejdea, realizez cât de greu le va fi europenilor să schimbe macazul și să ocolească pe centru dreapta catastrofa lăsată în urmă de progresiști.
Disperarea confruntării cu o realitate care nu se mai lasă cosmetizată și ascunsă sub falduri ideologice ori negată sub imperiul fricii de schimbare împinge irepresibil electoratele spre dreapta. Clasică sau radicală, conservatoare sau populistă, dreapta câștigă alegeri unde vezi cu ochii și preia peste tot, în emisfera vestică, guvernele. De pildă în Argentina. Și, probabil, în Olanda. Ba chiar în cea estică. De pildă în Noua Zeelandă. Și posibil, chiar probabil, la anul, în Statele Unite. Ce-a pregătit radicala schimbare? Cazul olandez e tipic.
Geert Wilders a obținut în scrutinul parlamentar olandez nu mai puțin de 37 de mandate, mai mult decât dublu față de locurile sale anterioare în forul legislativ. Wilders a sfidat multiple amenințări cu moartea, recoltate în replică la poziția sa anti-islamică, una care include promisiuni imposibil de transpus, conform legislației europene actuale, precum închiderea de moschei sau interdicția Coranului.
Una e că, pentru a reuși să formeze la Haga o coaliție guvernamentală, Wilders va fi silit să renunțe la unele din revendicările sale, de vreme ce Olanda, a cărei bunăstare provine din exporturi, nu-și prea poate permite economic prea multă ostilitate față de islam și țările arabe și musulmane în care livrează produse, ori din care importă materii prime. Olanda nu-și izolează politic prea sever formațiunile putiniste de tipul grupării populiste de dreapta, germane, AFD, așa cum face clasa politică germană, dar Wilders ar putea să se vadă confruntat cu o coaliție guvernamentală de stânga condusă de Frans Timmermans.
Cum se explică succesul politic și electoral fără precedent al unui populist de dreapta ca Wilders? Olanda icnește sub o imigrație masivă, în special musulmană, sub povara lipsei de locuințe și a inflației, ca și a reducerii sensibile a nivelului de trai, cauzate de politici de stânga de care electoratul olandez s-a săturat până peste cap. Acesta e semnalul pe care-l lansează alegătorii, optând masiv pentru Wilders: că sunt sastisiți și îngrețoșați de o stângă populistă, ipocrită și ideologică până în vârful unghiilor, infiltrată și în partide nominal de centru-dreapta. Și că vor, în fine, un lider care să le ia în serios problemele și durerile, fără să tragă cu ochiul la mai-marii europeni de la Berlin și Paris și la directivele și dictatele lor progresiste și fără să le pupe veșnic inelul, cerându-le aprobarea pentru orice fleac.
E regretabil că Wilders trage cu ochiul la Putin, un dictator criminal de război, vinovat pentru mare parte din masiva imigrație musulmană și islamistă din Europa, dar oamenilor de pe Bătrânul Continent abia dacă le mai pasă. Sunt furioși rău.
Unii ar alege și-o maimuță, spre a se răzbuna pe ce li s-a făcut până acum. Și spre a-și hrăni speranța, cât de vagă, că lucrurile se vor schimba din temelii. Că nu vor mai fi tiranizați cu sănătatea, cu religia ecologică și biserica rasismului antirasist a ”diversității, echității și incluziunii”, alimentându-le depeizarea, senzația că au devenit străini în propria lor țară ocupată de migranți. Unii, în mare parte, mai degrabă uniform antisemiți și disprețuitori față de femei neacoperite de voalul islamic, de burcă și niqab, decât diverși, incluzivi și echitabili.
Europenii, sudamericanii și neozeelandezii au văzut, ca și nordamericanii, asiaticii și africanii care mai erau nedumeriți, ce li s-a făcut la 7 octombrie israelienilor, în numele ”religiei păcii”, islamul, doar pentru că erau, sau se credea că ar putea fi evrei. Mulți au înțeles că în cauză în acest debut de genocid nazist în forme mai crude decât ale Holocaustului, nu e doar ura iudeofobă din finalul Coranului. Și o dușmănie viscerală pe civilizația iudeo-creștină și pe civilizație în genere. Ci și o funciară incompatibilitate cu modernitatea, din care islamiștii, ca și mare parte din putiniști, ori legionari, nu admit, dincolo de ideea revoluției salvaționiste, decât armele ultramoderne și instrumentarul tehnic necesar exterminărilor și genocidelor. După 7 octombrie 2023, data măcelului comis de Hamas în Israel, susținerea electorală pentru Geert Wilder a crescut, de la 12%, la un extraordinar sfert din electoratul olandez.
Pericolul, acut și vizibil, dar negat total și brutal, până mai ieri, de o stângă orbită ideologic și refractară la realități, neliniștește miliarde de oameni și îi expediază val-vârtej în brațele dreptei. Prea puțini realizează că și aici sunt amenințați de extremism de sorginte putinistă, de propaganda și dezinformarea lui, de vreme ce KGB-ul a infiltrat toate curentele politice apusene, nu în ultimul rând extrema dreaptă, prin natura ei antisemită, și, deci, ușor de cuplat stângii progresiste, antisioniste, ca și islamului militant, prin definiție antiisraelian.
Se va obiecta însă că nu toți musulmanii sau arabii sunt Hamas. Ori extremiști. Perfect adevărat. Dar unde sunt marile lor manifestații de protest împotriva masacrului terorist și genocidar, efectuat de Hamas și de Jihadul Islamic și sponsorizat de Iran, Turcia și Qatar? Unde sunt demonstrațiile lor în masă împotriva antisemitismului care a mutilat universitățile americane și a umplut până la refuz străzile metropolelor occidentale? Ori contra răsfățului cu care Vestul tratează un Iran ce-și terorizează și ucide nu doar vecinii, prin interpuși, ci și propriile adolescente, de pildă pentru că nu poartă regulamentar basmaua islamică.
Progresiștii care au condus până acum, sau mai conduc încă Vestul, au păcătuit grav și pedagogic și, mai ales, economic față de propriile națiuni, conducându-le din criză în criză și din dezastru în dezastru. E greu de crezut că-și vor mai putea reveni în timp util ca să evite proxima lor catastrofă la alegerile europene. Ceea ce nu înseamnă că lucrurile se vor aranja de la sine la fel de bine ca în Italia, care are norocul extraordinar al unei Giorgia Meloni. Stânga germană încearcă să mimeze că ar fi ajuns la mintea de pe urmă. Dar e încă departe.
Iar electoratele europene mai confundă încă, din nefericire, colectivismele zise de dreapta, în fapt mesianic-revoluționar-salvaționiste, ca sistemul unui Viktor Orban, cu autenticul conservatorism al unora din formațiunile vesteuropene. Or, primele îi îngroapă pe europeni. Celelalte i-ar putea duce la liman. Dar numai dacă transpun reforme radicale, se păstrează la distanță de presa discreditată și restabilesc astfel credibilitatea zdruncinată a claselor politice, evitând cu grijă ispita putinismului și orice alte eventuale tentații extremiste.
Multe vor depinde deci de deznodămintele războaielor Ucrainei și Israelului. Vor învinge clar democrațiile evreiască și ucraineană? În acest caz vor avea o șansă și cele occidentale. Se vor prăbuși? Nu vor mai face doi bani nici democrațiile europene.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.