Cine câștigă din acordul Israelului cu Hamas? Cine riscă potențial catastrofal?

Viețile salvate ale ostaticilor eliberați sunt, incontestabil, o veste bună. Una care mă face fericit. Dar ele nu sunt izolate de ale celorlalți israelieni.

Viețile salvate ale nevinovaților trebuie să fie puse în balanță cu cele ale altor nevinovați care vor fi secerate în viitorul apropiat sau îndepărtat de teroriștii eliberați acum din închisorile israeliene. Și cu acelea suprimate chiar de către teroriștii Hamas sau ai Jihadului Islamic, scăpați acum din încleștarea cu forțele israeliene și de sub asediul și presiunea IDF.

Dezavantajele acordului pentru israelieni

Nu se știu la Ierusalim toate acestea? Nu se știe că orice acord cu teroriștii îi întărește în multiple feluri pe cei din urmă? Că răscumpărarea de ostateci consolidează tactica folosirii ca armă teroristă a capturării de ostatici? Nu se știe ce s-a întâmplat prin dementa înțelegere încheiată de Israel cu Hamas în 2011? S-a uitat că, pentru recuperarea unui singur militar evreu răpit în Gaza, s-au scos din pușcării 1100 de teroriști palestinieni, între care actualul lider militar al Hamas, Sinwar, operat anterior de tumoare pe creier într-o închisoare israeliană? Se ignoră în guvernul israelian că această punere în libertate a constituit un precedent fatal, stimulator de terorism? Că a contribuit masiv la energizarea extremiștilor și la slăbirea forțelor moderate din societatea palestiniană și, mai ales, la masacrarea a peste 1200 de israelieni și la izbucnirea actualului război, cu toate nenorocirile lui?

Nu se știe că răstimpul celor patru zile de încetare a focului, în care va avea loc eșalonata salvare a 50 de israelieni în schimbul celor 150 de teroriști, va permite Hamas să se regrupeze, să-și refacă și stocul de combustibil și comunicațiile, să-și întărească prestigiul prin imensele cantități de ajutoare umanitare care vor intra în Gaza? Și că, în răstimp, trupele israeliene vor fi silite să rămână, în mare parte, pasive, pierzând între altele avantajul elanului, al mișcării, al unor surse esențiale de informație, ceea ce le va spori cu siguranță pierderile, după eventuala și foarte incerta reluare a războiului? Nu se știe că Hamas a inclus cedarea nervoasă a Israelului și șantajul cu ostatici în planurile ei de masacru și că dobândește, prin actualul acord, o nemeritată vizibilitate și credibilitate globală?

Ba bine că nu. Evident că se știu toate acestea. Cum s-au știut multe și în 2011, când am comentat și criticat, la Deutsche Welle, acordul exagerat privind răscumparea cu 1100 de teroriști a lui Gilad Șalit. Vezi aici:

Lumini şi umbre în eliberarea lui Gilad Shalit

Sau aici:

Gilad Shalit şi conflictul israeliano-arab

Și atunci: de ce acest acord?

Pentru că la mijloc este un comandament religios evreiesc, impunând eliberarea celor captivi. E vorba de comandamentul numit în ebraică Pidion Shvuim. Apoi, pentru că, dar numai dacă se face abstracție de etica weberiană a răspunderii, eliberarea lor întărește infrastructura etică și axiologică a Israelului, a iudaismului, a civilizației iudeo-creștine. Pentru că viețile oamenilor, acum și aici, sunt de neprețuit. Dar și pentru că terorismul nu are granițe și îi afectează și slăbește groaznic nu doar pe ostatici, parte din familiile lor sau pe oamenii de rând, ci îi poate înfricoșa, intimida și sminti și pe guvernanți. Inclusiv pe cei occidentali.

Din care nu fac excepție americanii. Iar Israelul este o democrație, în care cuvântul cetățenilor are greutate și e decisiv. Concomitent, cetățenii n-au responsabilități naționale sau globale și-și pot permite să revendice tot ce doresc. În fine, s-a încheiat acest acord pentru că guvernul Netanyahu s-a dovedit iar slab și a cedat nervos presiunilor interne și externe.

Ar fi fost, de altfel, greu să nu cedeze, poate chiar imposibil, dată fiind forța, amploarea și perfidia presiunilor și terorii psihologice exercitate. Ea a luat proporții, cu mame născând în captivitate și, după cum just reliefa Robert Mnookin, un expert american, în Jerusalem Post, prin personalizarea destinului ostaticilor, cu fotografii de fetițe împlinind patru ani, știut fiind că riscă să-și ”serbeze” ziua nașterii în catacombele Hamas.

S-a creat, în acest context, o veritabilă (parțial involuntară) alianță și industrie manipulând ostaticii și instrumentalizând destinul lor. Ea alătură Hamas și pe susținătorii islamiștilor din Vest și din lumea islamică, stângii pacifiste globale și naționale și familiilor captivilor.

Necesitatea stării de urgență sau a legii marțiale

Deloc întâmplător, Jonathan Pollard, un analist de informații secrete de top și un patriot israelian care, după ce a spionat în SUA pentru statul evreu, a înfundat până în 2015, timp de 30 de ani, cele mai dure pușcării americane, a calificat acordul cu teroriștii drept ”o monstruoasă gafă”. Una pentru evitarea căreia ar fi fost bine să li se ceară familiilor ostaticilor să tacă. Ba chiar, la nevoie, să fie arestați cei care transgresează obligația de a nu se amesteca în război.

Nu e clar dacă Pollard are, întru totul, dreptate. E posibil ca Israelul să compenseze măcar în parte dezavantajele ample ale târgului încheiat cu teroriștii, pentru salvarea de vieți omenești.

Dar riscurile ca lucrurile să nu stea așa sunt, din păcate, dintre cele mai mari.

Iată o situație în care era recomandabil ca, după masacrele teroriste genocidare de amploarea celor de la 7 octombrie, să se decreteze starea de urgență sau legea marțială și – fapt uzual în democrații liberale aflate în război, ca SUA și UK, care și-au internat în anii 40 ai veacului trecut străinii potențial periculoși -, să se suspende, în interesul securității colective, parte din drepturile individuale.