Cum începe și cum riscă să termine Andy Burnham

Al 7-lea premier britanic în 10 ani și-a intrat în pâine.

Om de stânga care simte nevoia să-și afișeze cât mai strident bonitatea progresistă, Andy Burnham a adus mai multe femei decât bărbați în cabinet. Și a păstrat-o pe anglo-pakistaneza Shabana Mahmood la ministerul de interne, femeia care a militat cu un deceniu înaintea războiului din Gaza pentru boicotarea de produse israeliene, dar fusese convocată în executiv de Keir Starmer spre a aplica o politică de strict control al imigrației. Misiune în care a eșuat lamentabil.

În fine, Burnham l-a sunat pe liderul SUA, Trump. Și l-a readus la guvern pe John Healy, ca ministru de finanțe, după ce fostul secretar al apărării îl părăsise pe Keir Starmer, demisionând din cauza vitregirii, de către stânga, a bugetului militar britanic. Pe care-l va păstori de acum încolo ex-ministrul sănătății, Wes Streeting, ca ministru al apărării.  

Întrucât laburiștii sunt la pământ în materie de încredere și popularitate, Burnham a decis să ia din capul locului nu taurul de coarne, ci măsuri populiste, menite să degreveze bugetele britanicilor.

Care-l vor înfunda pe al Regatului Unit. Căci stângii laburiste evident că-i pasă net mai puțin de visteria țării și de misiunea statului britanic în apărarea Regatului Unit și a democrațiilor lumii asediate de varii tiranii, decât de cramponarea cu orice preț de putere.

Programul populist al lui Burnham

Între alte decizii populiste, menite să reducă decalajul de simpatie care îi desparte pe laburiști de dreapta din Reform UK, o formațiunii flancată la dreapta și stânga de Restor UK și de conservatorii clasici,  Burnham a decretat degrevări ale costurilor energetice prin scăderi de taxe și impozite. În plus, eradicarea lipsei de locuințe, prin construcția de case ieftine, sociale.

Cum vrea să finanțeze toate acestea?

Doar el știe. Căci a 7-a economie a lumii suferă grav din cauza instabilității și a unui mănunchi gros de carențe și turbulențe.

Dar boala incurabilă a stângii este socialismul. Iar socialismul nu se dezminte niciodată.

Vrea, ca Burnham, nu doar un control cât mai strict al economiei. Ceea ce e mană cerească pentru corupție și birocrație, dar niciodată pentru economie. Așa cum e, de regulă, toxic pentru locurile de muncă și pentru nivelul de trai. Dar poți flutura guvernelor socialiste și-un tramvai. Ele nu-și vor abandona în veci practica ”de a epuiza banii altora”, spre a o cita pe predecesoarea genială a lui Andy Burnham, Maggie Thatcher. Care știa de această maladie mortală a cabinetelor socialiste: ”They „always run out of other people’s money”, spunea ea.

Or, tocmai furtul din buzunarele altora entuziasmează (ca măsuri ”dătătoare de speranță”) presa de stânga din Vest. Care salută ditirambic, precum The Guardian, venirea la putere a lui Burnham, această ultimă șansă a progresismului laburist de a se eterniza la putere.

Șansa noului premier

Dar nu e chiar exclus ca Burnham, aparent ceva mai puțin dogmatic și înspăimântat de ortodoxia progresistă și comunist-ecologistă, decât predecesorii săi din Downing Street 10, să reușească o vreme să le ia mințile compatrioților săi.

Pentru că noul premier vrea să dea licențe pentru platforme de foraj petrolier și gazifer în Marea Nordului.

Ceea ce sfidează comandamentele radical-ecologiste ale extremei stângi globale.

Și riscurile lui

Dar nu e clar dacă se vor descoperi surse de venit suficiente. Surse în stare să acopere găuri bugetare mărite zilnic de o datorie publică triplă față de cea, enormă, de acum 20 de ani, precum și de dobânzi covârșitoare, tot mai mari.

Și mai gravă este, pe de altă parte, polarizarea internă a Marii Britanii. La fel, abandonul, de către elite, a meritocrației și a valorilor iudeo-creștine, precum și o imigrație debordantă, în special musulmană, insuficient integrată, în parte virulent antidemocratică, islamistă, antiamericană  și antisemită. Una funciar ostilă drepturilor femeilor și statului de drept, nesupus șariei.

Va putea face Burnham ceva în cei trei ani care-i stau la dispoziție, spre a depăși catastrofalele sciziuni interne provocate de masiva și necontrolata imigrație islamică din ultimele decenii, sciziuni cauzatoare de instabilitate, prefațând ascensiunea dreptei?

E greu de crezut.

Cum reliefa publicația germană Cicero, legitimitatea lui Burnham ridică semne mari de întrebare. Omul n-a fost ales de poporul britanic, ci de majoritatea parlamentară ajunsă la capătul drumului cu popularitatea și credibilitatea ei. Mandatul conducerii laburiștilor l-a primit, în 2024, Sir Keir Starmer, nu succesorul său populist. Cât de legitimă, democratic este, prin urmare, trecerea la cârmă a lui Burnham știut fiind că orice radicală schimbare de macaz operată de premier va conferi greutate predictibilei cereri a opoziției de dreapta de a se organiza alegeri anticipate?

Refuzul organizării lor îi va scădea automat popularitatea lui Burnham. Care ar putea pierde și pe mâna măsurilor populiste anunțate încă de pe acum.

În fond, socialismul nu-și dezminte niciodată capacitatea de a falimenta o țară, epuizând implacabil banii din buzunarele altora. Și resursele anticorupție.