Învață, Europă, să trăiești!

A început o săptămână decisivă la Davos, care s-ar putea încheia hotărâtor la a treia întâlnire a grupului de contact pentru Ucraina de la baza aeriană americană din Ramstein, Germania. Dar vor aduce oare întâlnirile din Elveția și din Renania Palatinat ceea ce speră Zelenski de la ele?

Puțin probabil. De cât de obosită e, Europa are, în raport cu războiul din Ucraina, aerul că ar fi uitat să trăiască demn. Degeaba i s-a adunat elita la Davos, dacă liderii Continentului nu se înviorează și nu-și bagă mințile în cap, rapid.

Ce va trebui făcut în Europa și America, pentru ca Ucraina să înfrângă Rusia, o victorie despre care Germania și Ucraina s-au arătat de acord că e necesară ambelor țări? O victorie, în fapt, necesară lumii libere? Nu e nevoie de prea mult. Doar de nițică solidaritate. Și de un pic de curaj.

“Nu credeam să-nvăț a muri vrodată,
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua Singurătății.“

Vorba eminesciană a rămas literatură până a devenit viață acum 23 de ani, când mare Ion Rațiu i se adresa fiului său, la Londra, cu doar câteva ore înainte de a trece marele prag spre o eternitate demnă, cum îi fusese viața. ”«Știi, este un lucru extraordinar să poți învăța în fiecare zi ceva nou.» «La ce te referi?», l-am întrebat, oarecum surprins. «Astăzi învăț cum să mor», a răspuns el zâmbind.” Așa memorase istoricul dialog Nicolae Rațiu, reproducându-l la cuvântarea ținută la înmormântarea tatălui său în cimitirul central din Turda, la 21 ianuarie 2000.

Lecția ucraineană și resursele rusești

Ucraina a învățat, din lecția Euromaidanului și mai ales de la invaziile ruse din 2014 și 2022 încoace, să trăiască demn, în ciuda amenințării permanente a morții. Cum se va putea izbăvăi de ea? Silind Rusia să capituleze. Așa am avertizat de multe ori în ultimul an, scriind ori sugerând că nu va fi îndeajuns să se alunge trupele invadatoare din Ucraina ocupată, ci va fi nevoie de înfrângerea lor, astfel încât să nu mai fie o amenințare pentru statele vecine, iar poporul rus să poată, în fine, să reflecteze la catastrofa în care a fost târât și propulsat. Ca să se izbăvească de ispita imperială.

Or, în acest scop, e nevoie de suficiente arme și muniții occidentale. Care nu vin decât cu țârâita. Penuria a schimbat deja, din nou, raportul de forțe pe câmpul de luptă, răpind Ucrainei nu doar inițiativa, ci și capacitatea de a întreprinde ce ar fi fost extrem de important pentru o victorie în timp util: să nu lase Rusiei șansa unui respiro, a regrupării și a refacerii arsenalelor și unităților ei decimate în primul an de război. Iată că mobilizările parțiale din toamnă își arată, în aceste condiții, efectul. Ucraina a pierdut inițiativa și se apără, ce-i drept bine, în mare măsură, în Donbas.

Nu e de mirare, de vreme ce Rusia e demografic de patru ori mai mare decât Ucraina și dispune de un potențial uman substanțial, incomparabil mai amplu decât rezervele umane ucrainene. La toate acestea se adaugă disprețul inegalabil al dictatorului și regimului său față de viața propriilor militari, precum și resursele financiare, economice și energetice ruse, de asemenea incomparabile.

Pentru a face față superiorității rusești în resurse e nevoie de o eficiență militară ieșită din comun. Ucraina știe că luptă pentru supraviețuire și e o țară liberă și bine condusă. Se bucură deci de un considerabil avantaj psihic, moral, spiritual și tehnologic, în materie de arsenal, datorită susținerii unui Occident teoretic mai puternic militar și economic decât toate regimurile totalitare la un loc.

Corijența Vestului

Problema Vestului (nu și a Ucrainei) e că și-a pierdut atât mare parte din dârzenie, tenacitate, bărbăție și valorile din care se hrănesc virtuți, cum ar fi patriotismul, cât și mintea de a înțelege nu doar că e sub atac, ci și că are nevoie urgentă de o decizie consensuală: că Rusia trebuie înfrântă fără drept de apel. Cu, sau fără militari occidentali pe câmpul de luptă.

Pe moment, hamletizările germane în raport cu revendicările generale de la Kiev, Varșovia, Helsinki și Londra, cerându-i să livreze Ucrainei tancuri Leopard și prelungirea refuzului Berlinului de a aprinde lumina verde arată că în vestul Europei domnește încă nehotărârea. Sau că își fac de cap agenții de influență ai Rusiei.

O problemă suplimentară e prostia. Care augmentează lașitatea. Fiindcă nu sunt puțini cei care, la vest de Rusia, se tem încă, prostește, de arsenalul ei nuclear și de un potențial nou război mondial.

Ambele angoase sunt iraționale. Or, se știe că Rusia putea să le declanșeze de mult, pe ambele, dar s-a abținut și se va mai abține nu dintr-o bunătate inexistentă, cum s-a văzut la Bucea, Irpin, Mariupol și Dnipro. Se va abține să atace nuclear și să dea drumul războiului mondial pentru că nu are cu cine să se impună pe câmpul de luptă, n-are de profitat de pe urma unor astfel de hotărâri, China li se opune, iar pericolul pentru forțele armate ruse la o schimbare de paradigmă e imens.

Ce-ar fi de învățat în Occcident despre escaladări, recurs la bombe atomice, livrări de arme și eficiența sancțiunilor

Lucrurile s-ar schimba însă decisiv în cazul unei victorii militare ruse în Ucraina. Care, cum releva jurnalistul disident rus din Ucraina, Oleg Sukhov, într-un excelent editorial apărut recent la Kiev Independent. nu e automat exclusă, date fiind resursele rusești. Motiv pentru care a-i ajuta pe ucraineni să forțeze capitularea trupelor rusești nu e doar un imperativ moral, ci și interesul practic al Vestului, care știe că, după eventuala supunere a ”Micii Rusii”, ar urma Moldova, țările baltice, Polonia și Apusul însuși.

Iar în cazul incapacității Moscovei de a cuceri Ucraina, s-ar prelungi și s-ar isprăvi cândva pe la calendele grecești un război de uzură. Și el absolut inconvenabil, economic și politic, Vestului.

Dar nu e preferabilă încheierea războiului ad calendas graecas, decât o incontrolabilă escaladare a conflictului? Nu e, deci, rațională, frica de o proximă ”escaladare”, dacă se livrează Ucrainei tancuri Leopard și alte arme grele, inclusiv rachete cu bătaie lungă, capabile să lovească ținte militare rusești în adâncul teritoriului federației? Nu sunt sancțiunile suficiente să pună Rusia în genunchi? Și nu se pot investi oare nădejdi în tentativele președintelui Turciei, Erdogan, de mediere a unui acord de pace?

Sukhov are dreptate să ridiculizeze frica de escaladare. Din pricina căreia Ucraina încă n-a primit arme ca rachetele ATACMS, tancuri Abrams și Leopard, ori avioane de vânătoare Tornado și F-16. Și să releve că sancțiunile sunt bune, dar nu și de ajuns pentru o victorie decisivă.

În fond, Putin ar fi putut, dacă ar fi vrut, ”să escaladeze”, inclusiv nuclear, și când li s-au dat ucrainenilor tancuri poloneze, ori germane, scutul anti-rachetă Patriot, precum și varii alte arme, și când ucrainenii au recucerit Hersonul anexat. Cum just analizează Sukhov, ”dacă Putin e un actor rațional, el nu va recurge niciodată la arme nucleare, care ar putea declanșa un conflict nuclear ce l-ar ucide și pe el. Dacă e inerent irațional, nu se poate ști ce decizii va lua, totul fiind posibil. Dar există argumentul, potrivit căruia lașitatea, inclusiv frica de a nu-l provoca pe Putin, ar avea efectul contrar celui scontat și l-ar provoca pe agresor. Un animal sălbatic care simte frica și slăbiciunea se repede asupra victimei, în timp ce bestia confruntată cu tărie și curaj se retrage adesea.”

Ca atare, Sukhov cere, pe bună dreptate, să li se ofere forțelor ucrainene arme nu doar rachete ATACMS, ci și rachetele de croazieră Tomahawk, Maverick și AIM-120 AMRAAM. Și nu doar tancuri americane și germane, ci și franceze Leclerc, precum și avioane de vânătoare F16, F22 și F35.

Căci, atâta timp cât Putin rămâne la Kremlin, cum e clar și cum am argumentat repetat, speranțele unei aplanări negociate a războiului n-ar fi decât pernicioase amăgiri. Date fiind voința ucraineană de restabilire a integrității teritoriale a Ucrainei și de izbăvire de permanenta amenințare rusă, ca și obsesiile mesianice și fricile lui Putin de un eșec militar care e probabil să-i antreneze debarcarea și să-i pună capăt vieții, e iluzoriu să se mizeze pe un final negociat al războiului ruso-ucrainean. Nu mai puțin himerică e ideea unei ameliorări a raporturilor vestului cu Rusia lui Putin.

Finalul războiului, din perspectivă globală, rusă, ucraineană și occidentală

Pe scurt, Vestul are nevoie de o doză de vitejie, de înțelepciunea de a ignora șantajismul și cacealmalele rusești și deci, în concluzie, de hotărârea de a combate putinismul până la capăt. Ceea ce înseamnă: până la capitularea armatei ruse. Altfel, Occidentul nu va fi învățat nimic din moartea ucrainenilor care luptă pentru valorile lui. Și va trebui să-și sacrifice propriul tineret ca să-și păstreze libertatea și demnitatea, în loc să-i ajute eficient pe alții, să i le apere. Cum? Unde? Prin ofensive care să nu mai lase nicio șansă trupelor lui Putin, Șoigu și compania. Deci în Rusia.

Abia când dezastrul va amenința metropolele rusești e probabil să fie debarcată actuala elită rusă. Și abia după ce va fi debarcată conducerea de la Kremlin se va ivi o șansă reală de pace.

Dar așa cum s-au manifestat până acum mai-marii Germaniei și Statelor Unite, e puțin probabil să adune curajul și înțelepciunea necesare unui comportament adecvat, ferm, tenace și riguros. Care ar implica un discurs onest față de propriul electorat și o amplificare revoluționară nu doar a livrărilor, ci și a propriei producții de arme. Or, prea s-au instalat comod elitele occidentale în propria ură de sine, în noi salvaționisme și noi utopii totalitare, ecologice, anticapitaliste.

Prin urmare e probabil ca războiul de uzură să continue. La fel, se va perpetua lent degradarea vieții economice apusene, precum și nevoia Ucrainei de a obține armele care-i lipsesc din resurse proprii. Ucrainenii sunt inventivi. Dar e imperioasă edificarea unei industrii de război proprii. Pe care nu o vor putea construi fără mult ajutor extern. Și nu e sigur că va fi suficient cel cehesc, baltic și polonez, ori susținerea britanică, altfel admirabilă, care a spart gheața cu tancurile Challenger 2.

Se vor găsi în Vest resursele morale necesare unei revoluții care să-i reînvețe pe europeni (și pe americanii care își urăsc țara și civilizația) să trăiască liber și demn, confruntând frontal barbaria? Poate. Dar numai cu mintea de pe urmă a românului, a occidentalului (și a rusului) refuzând să rămână la cheremul visării eminescienei stele a Singurătății. Și numai cu ajutorul lui Dumnezeu.