În Ucraina, fereastra de oportunitate se închide rapid

Toți ochii se îndreaptă spre tragedia încă neclarificată a prăbușirii unui elicopter care a decapitat dintr-o singură lovitură, ministerul ucrainean de interne. Dar bătălia crucială se dă altundeva.

Are loc pe parchetul diplomatic occidental. Durata războiului ruso-ucrainean, mai degrabă decât soarta lui e miza cea mare aruncată în joc, în Vest. Iar Occidentul nu mai are mult spațiu de manevră, loc de hamletizat și nisip de ascuns capul în el. Va trebui să aleagă acum.

Ori ajută Ucraina eficient și suficient, cu arme și muniții, să se apere bine și să-și recâștige inițiativa pe câmpul de luptă, ori războiul se va prelungi enorm. Ceea ce ar spori riscul ca națiunile europene și americanii să-și piardă, sub un tot mai sever impact economic, răbdarea, în timp ce s-ar amplifica, simultan, pericolul unei înfrângeri ucrainene.

Ceea ce ar stimula puternic o Rusie neoimperială, belicoasă, precum și statele totalitare aliate, de felul Chinei comuniste, să treacă la atac ori să pregătească agresiunea împotriva țărilor considerate inamice, ori important de îngenuncheat de dincolo de Ucraina. Ceea ce ar însemna, inevitabil de la un moment dat, necesitatea implicării și a intervenției militare occidentale directe, cu toate sacrificiile uriașe în oameni și material pe care le presupun.

Simptomele, cauzele și factorii și unei orbiri potențial fatale

Toate acestea ar fi putut și ar fi trebuit să fie clare de acum un an. Unora le-au fost. Avertismentele ziariștilor, iar după vizita la Kiev a lui Boris Johnson și ale președintelui Zelenski ori ale consilierilor săi nu au lipsit.

Dar responsabilii occidentali, inadecvați în pregătirea războiului, pe care l-ar fi putut evita printr-o mai fermă acțiune disuasivă, care să înceapă să descurajeze credibil Rusia încă din 2014, ori măcar din clipa în care au constatat, grație imaginilor din satelit, concentrările de trupe ruse la granița ucraineană în 2021, continuă să ezite. Continuă, vai, să tergiverseze, să se complacă în interminabile dileme, să evite deciziile necesare, să se teamă de reacția Moscovei dacă trimit în fine Ucrainei tancurile Leopard cerute, rachetele ATACMS, armele cu rază lungă de acțiune.

Bariera lor e mentală. Ghinionul unora din liderii apuseni rezidă, între altele, în educația lor politică. Ea le-a generat atașamentul la accepții caduce, devenite o aparent indestructibilă cămașă de forță. Problema lor e cramponarea la clișee și stereotipuri privind lumea bipolară, dominată de SUA și URSS, a cărei refacere, dorită aparent de Putin, n-ar fi o nenorocire prea mare. Căci ar rămâne NATO să apere Vestul chiar dacă Ucraina s-ar prăbuși iar Rusia lui Putin ar cuceri Kievul.

Acest atașament irațional se adaugă unor impedimente de ordin ideologic și altor obstacole interioare și colective, plasate în calea adecvării la realitate. Care e azi parțial alta decât cea de după al Doilea Război Mondial, când s-a născut lumea bipolară, prăbușită în 1990. Și alta decât în 1941, când Germania nazistă a atacat URSS, asediind Sankt Petersburg, care a celebrat azi 80 de ani de la spargerea încercuirii hitleriste a orașului ”Leningrad”. Naziștii de atunci sunt rusciștii de azi, dar multora, în special germanilor, le e greu să se adapteze la această metamorfoză.

Fizionomia pericolului

La toate acestea se adaugă dificultatea înțelegerii adecvate a lui Putin ca lider nu doar mafiot, sau totalitar, ci și mesianic, considerându-se, în inconturnabilul său delir filetist, creat și potențat de anii de putere absolută petrecuți la Kremlin, salvator și al Rusiei pravoslavnice, și al lumii creștine. Dușmanul? NATO, UE, democrațiile, drepturile omului.

Neînțelegerea psihologică a lui Putin și incomprehensiunea planurilor sale politice, menite să edifice Eurasia de la Lisabona la Vladivostok, iar apoi să pună în genunchi America, îi determină pe unii responsabili din cancelariile occidentale, grevați și de alte neajunsuri, să acționeze iresponsabil. Pentru că nu înțeleg cu ce anume se confruntă, nu realizează nici urgența măsurilor necesare.

Nimic nu ilustrează această iresponsabilitate mai pregnant decât haosul deciziilor Germaniei în răspăr cu vorbele cancelarului Scholz. de pildă numirea unui ministru al apărării grevat masiv de o biografie foarte dubioasă. Cea din urmă e cu atât mai suspectă cu cât include propunerile scandaloase ale lui Boris Pistorius din 2018, de ridicare a sancțiunilor impuse Rusiei după invazia din Crimeea. Apoi relația lui cu fosta doamnă Schröder, vârâtă până peste cap în proiecte rusofile. În fine, prezența lui Pistorius, ca ministru regional de interne, în grupul de prietenie ruso-germană al Saxoniei Inferioare, un grup cu atât mai bizar, cu cât în timpul în care se îngrijea de adorata plantă a amiciției germane cu Rusia lui Putin, serviciul secret al țarului omora cu gloanțe, Poloniu și Noviciok, disidenți ruși refugiați în Vest.

Și mai terifiantă e amânarea, logic inexplicabilă, la Berlin, a deciziei expedierii de tancuri Leopard în Ucraina, în ciuda evidenței că fereastra de oportunitate militară se închide rapid. Căci i-ar putea fi clar oricărui copil, că o țară confruntată cu o armată rusă potențial de patru ori mai mare, aparținând unui imperiu având enorme, aparent inepuizabile resurse materiale, financiare și de altă natură, nu se poate menține veșnic, fără să aibă instrumentele obligatorii apărării ei și suficiente arme grele să treacă la ofensivă ca să obțină victoria necesară.

Situația militară și miza aflată în joc pe termen scurt

Întâlnirea aliaților de vineri de la (baza militară americană de la) Ramstein, (o reuniune a grupului de contact pentru Ucraina, dedicat înarmării forțelor ucrainene) ”e ultima șansă posibilă” de a pregăti Ucraina să facă față unor noi atacuri ruse așteptate în curând, în acest an, scrie profesorul Michael Clarke, reputat analist britanic reluat de Sky News. Căci instrucția necesară tanchiștilor care preiau tancuri de tip Challenger sau Leopard durează, potrivit lui, minimum zece săptămâni.

Tancurile britanice Challenger ar schimba categoric situația de pe teren, fiind net superioare tuturor blindatelor rusești. Cărora le-ar rezista lesne, distrugându-le tancurile rând pe rând, la fel de ușor. Clarke confirmă și o evaluare mai veche a acestui blog, potrivit căruia Rusia își concentrează forțe în Belarus pentru a sili Ucraina să-și subțieze și să-și slăbească unitățile din răsărit și sud, în favoarea întăririi celor de la nord de Kiev.

Pentru că, potrivit profesorului britanic, terenul e prea mlăștinos între granița de sud a Rusiei albe și Kiev, pentru ca o ofensivă terestră, de tancuri, din Belarus să aibă sens. Cu atât mai mult cu cât tiranul bielorus și conducerea sa din Minsk nu vor să se lase atrase într-un război potențial catastrofal pentru Alexander Lukașenko și regimul său. În răstimp, în est, cucerirea Soledarului i-ar fi costat pe mercenarii Wagner 15.000 de militari uciși sau răniți, iar acum trupele Rusiei înceaercă, potrivit lui, ”să încercuiască Bahmutul din nord și sud”.

Estimarea analistului britanic, preluată de Sky News, pare pesimistă cu privire la capacitatea Ucrainei de a rezista la Bahmut, dar scoate în evidență lipsa șanselor Rusiei de a mai obține succese în Donbas, dat fiind nivelul apărării orașelor Sloviansk și Kramatorsk, – devenite fortărețe – precum și greutățile ample întâmpinate de ruși în Lugansk, unde se țin cu dinții de Kreminna și sunt în pericol mare de încercuire.

Ce reiese din analiza situației?

Că forțele încleștate în estul Ucrainei se balansează în prezent într-un echilibru precar. Stau să învingă, ori să cadă. Vor avansa ori se vor prăbuși în funcție de susținerea pe care o vor primi în aceste zile. Urgența e clară.

Vestul, la ale cărui valori democratice a aderat Ucraina, cea pedepsită pentru această opțiune prin invazia din februarie 2022, stă pe un butoi cu pulbere. Fitilul s-a scurtat considerabil. Trebuie stins acum. Iar Germania și America știu, în sinea lor, cum. Înarmând Ucraina fără rezerve. Acum. Înainte de a li se trânti în nas occidentalilor fereastra de oportunitate. Și ușa spre libertate.

---