Guvernanții români sunt tot mai uimitori. Că plagiatori ca Bode continuă să sfideze bunul simț și n-au demisionat încă, e mizilic pe lângă calitatea de ”clarvăzător” al colegului său de la justiție, Predoiu.
Cătălin Predoiu a afirmat, într-un interviu acordat postului Europa FM, că Dan Hosu, soțul fostei șefe a DIICOT, Giorgiana Hosu, ar fi fost ”achitat”, deși decizia definitivă în cazul cu pricina ar urma să fie pronunțată de instanță abia la 7 februarie.
Dan Hosu a fost condamnat la trei anișori după gratii cu suspendare, în septembrie 2020. De unde oare știe ”profetul” Predoiu că Hosu ”a fost achitat”? Oare cu cine întreține el relații ”magice”? Cu Providența?
Greu de crezut. Și dacă nu? Rămâne ipoteza că a dat un ordin politic și justiția s-a conformat. Așa e, domnule ”liberal” ministru al ”justiției” Cătălin Predoiu? Sau e așa, domnule prezicător?
Cazul Predoiu are toate motivele să ne ia la toți o piatră uriașă de pe inimă. Ce s-ar fi făcut oare justiția românească artistic strâmbată de regimul Dragnea și încă neîndreptată la loc de ”România educată” a lui KlaUSL Iohannis, dacă portofoliul ei n-ar fi ajuns pe mâna unui profet?
Dar nu doar guvernul de la București e remarcabil. Toată țara e plină de recorduri.
A fost o vreme când România, bogată în nașteri, avea un nunmăr record de mari artiști, între care Brâncuși, Caragiale, Tristan Tzara, Marcel Iancu, George Enescu. Scriitori care au cucerit lumea, ca Eugen Ionesco. Ori ambasadori legendari ca Antoine Bibesco, prietenul, ce-i drept cam afemeiat, dar plin de esprit, care l-a cucerit pe Marcel Proust.
Azi, România, deși a scos bordelurile în afara legii, are cea mai scăzută rată a nașterilor din ultimii 134 de ani, dar se afișează cu belșug de videochatiste. Și de fete care se îmbulzesc să facă parte din viața fraților Tate. Ori să umple alte buzunare în saloane de masaj erotic.
Normal să fie foarte multe, de vreme ce sufletul neamului nu mai e masat zilnic, la televizor, de adulatorii lui Ceaușescu și de protocroniștii lui, rămânând săraca pe mâna reteveilor și anteneilor. Pe Ceaușescu țărișoara nu l-a “apreciat” după valoarea lui, așa că l-a pierdut ca să-și procure mii și zeci de mii de ceaușești mai mici. Nici securitatea nu mai e ce-a fost, dacă se face abstracție de 2 și un sfert, zis acum DGIPI, care taie și spânzură, reprimând însă, fără indicații de motive, nu cetățeni de rând, ci polițiști cinstiți.
Cât despre SRI, SIE și alte nu se știe câte servicii secrete care mai de care mai dotate cu puteri discreționare nu se mai prea știe ce fac. Pentru că nu le controlează, practic, nimeni, niciodată, cu adevărat. Ai fi zis poate că s-au evaporat. Dacă nu iei urma banilor și salariaților lor de la CNSAS. Și dacă nu consulți listele de pensionari și de doctori.
România are, slavă cerului, dacă am numărat bine, 200.000 de încovoietoare pensii speciale, de făcut bugetul țării zob. Pentru ca eficiența zdrobirii lui să crească, mai are și 80.000 de doctori care mai de care mai plagiatori. Și că să fie sigură că reușește în toate cele, se mai bucură și de vreo 2.200 de generali. Pare cert că numărul lor e invers proporțional cu militarii cu experiență în bătălii reale. Nu mi-e prea clar cu câți amirali și contra-amirali pe puncte sunt înzestrate forțele navale. Și cu ierarhi bătăuși cele spirituale.
În schimb, are cu ghiotura ambasadori care taie frunză la câini te miri unde, pe glob. Sunt legiune, spre deosebire de Emil Hurezeanu, un diplomat muncitor, harnic și eficient, care a ratat însă genial, la Viena, informația că Austria se pregătește să blocheze aderarea României la Schengen. Țării îi lipsesc și îi prisosesc și altele. Creierul scurs spre vest, de pildă, e de dat lipsă la apel. N-are nici statistici privind ajutorarea Ucrainei. În schimb, e bogată rău în oligarhi, cifre, cleptocrați, inși care-și mai așteaptă și astăzi banii din exproprierile ilegale din regim comunist.
Ce lacune și surplusuri s-ar mai putea constata? Țara e doldora de OUG-uri. Lipsesc și de sămânță, însă, condamnările teroriștilor din decembrie 89. E plin în schimb de sinecuriști la Institutul Revoluției. Și la puzderie de alte oficii, asociații, institute, comitete și comiții.
Se cască hăul când e vorba să se găsească judecători independenți, onești, în schimb e abundență la excluderea celor cinstiți și competenți din magistratură. România educată a lui Iohannis e ”plină” de kilometri de autostradă, de școli, spitale și de alte bunătăți, cum ar fi infecțiile nosocomiale, ca și de sume plătite de partide ziarelor ca să le facă publicitate.
Nu mai puțin belșug domnește în materie de adulatori ai guvernanților fasciști, comuniști sau putiniști ai României și ai Europei, ca și de ziariști și filosofi echidistanți care nu vor sau nu știu să facă diferențierile necesare. Am citit astfel – și era să mă prăbușesc – o comparație deosebit de tare între Mircea Vulcănescu și George Bernard Shaw care afirma că amândoi ar trebui tratați egal. Tratați egal? Cine cu cine? Un autor pasabil din România cu un scriitor depășit ca dramaturg doar de Shakespeare? De ce nu? Valorea literară n-ar trebui să fie în chestiune, aici. Și nici nu e.
Pe de altă parte, o fi fost Shaw un ins parțial excentric, parțial descreierat, cu abjecte opțiuni politice extremiste, care a aderat mai întâi la socialism, apoi la fascism și hitlerism și a favorizat în anii 30 sinistre idei progresiste de genul eutanasiei, azi pe cale de a fi implementate în Germania după o decizie a Curții Constituționale de la Karlsruhe, curte care a suspendat complet valorile creștine, și permite sinuciderea și ajutorul dat sinucigașului indiferent de motive.
Dar Shaw, bată-l vina, n-a intrat în vreun guvern fascist sau hitlerist și nici n-a emis ordine scelerate de spoliere și jefuire a unei populații pe baza discriminării ei etnice și religioase. Ca Vulcănescu. E oare clară diferența? Domnului filosof, nu.
Pentru că autorul multor cărți, între care și una despre îngeri și-a continuat polemica împotriva presupusei ”Duble măsuri” ce i s-ar aplica lui Vulcănescu, plasându-l alături de autori comuniști francezi ca Aragon și Eluard. Inși cu idei și scrieri parțial cât se poate de odioase. Dar care nici ei n-au făcut parte din guverne exterminatoare. De ce oare pare că filosoful, care susține, superior, că ”vrea să se supere la fel şi pe unii, şi pe alţii”, – o fi vrând el, dar se poate? – nu deosebește prea deslușit vorbele unora de faptele altuia? Și între a vrea și a putea?
Dacă filosofii experți în îngeri au asemenea probleme să diferențieze și să discrimineze just în chestiuni ținând de un guvern condus de un înger exterminator ca Antonescu, oare ce ne putem aștepta de la guvernanții plagiatori sau clarvăzători ai ”Români educate”, cum se numește, de când e adultă, democrația originală?