”Idioții” în clipe de cumpănă globală (4): Noul Trump și dedesubturile politicii sale în Ucraina și Gaza

Spre deosebire de opțiunile interne, univoc anti-woke, noua elita politică americană de dreapta are loc în sânul ei de multe păreri în materie de diplomație și securitate externă.

Nu puține se bat cap în cap. Și alimentează niște iluzii și americane și europene.

Unii politicieni și formatori de opinie sunt realiști, alții izolaționiști, dar nici neoconservatorii n-au dispărut complet. În prim plan s-au activat, în frunte cu Tulsi Gabbard și Tucker Carlson, izolaționiști, extremiști și prieteni ai Rusiei lui Putin. Care, dacă nu vor putea fi controlați de mințile sobre ale unor Rubio, Waltz și Susan Wiles, riscă să cârmească politica externă americană spre bălării și un dezastru cumplit, inclusiv și mai ales pentru ucraineni și esteuropeni.   

Obsesia păcii

Contează, desigur, în special viziunile președintelui, care pare a fi esențialmente alt om, decât acum patru ani. Miraculoasa supraviețuire în două atentate la viața sa, precum și istoricul succes electoral l-au transformat din agnostic într-un fervent credincios creștin. Trump e convins că Dumnezeu i-a salvat viața pentru un scop: să facă pace. Și, desigur, să salveze America.

Intenții, desigur, cu totul lăudabile. Când nu pavează drumul spre iad. Cum e când delegații SUA pleacă în Europa cu aerul că negociază cu Rusia capitularea Ucrainei peste capul ucrainenilor. Și europenilor.

Convertirea la credință, periculoasă în măsura în care neofiții riscă să tindă spre fundamentalism religios, mesianism și extremism, a determinat întărirea considerabilă a unei trăsături schițate de altfel și în primul său mandat, când, cu ajutorul ginerelui său Jared Kushner, Trump a devenit artizanul istoricelor Acorduri Abraham între Israel și varii state arabe.

Atunci, această orientare pacificatoare a personalității președintelui era abia vizibilă.

Dar acum, Trump vrea neapărat și necondiționat să fie un pacificator. Pare chiar obsedat să facă pacea, inclusiv unde ea nu e încă posibilă, pentru că dictatorul rus n-o vrea și n-o va accepta cu adevărat, chiar dacă o va asuma prefăcut, ca și teroriștii islamiști. Care, ca Iranul, nu-și doresc decât o pauză de refacere, până dispare pericolul actual din Washington.

Ei toți au motive să se bucure acum imens că Trump pare să fi devenit un Uncle Sam pacifist și împăciuitorist.

Pe de altă parte, știind că armata israeliană e capabilă, deși guvernul Netanyahu preferă înțelegerea cu teroriștii, Trump a dat săptămâna trecută lumină verde Ierusalimului să ”deschidă porțile iadului”, dacă Hamas nu-i eliberează pe toți ostaticii sâmbătă la prânz. Concomitent, în Orientul Apropiat, unde vrea Gaza ca proprietate americană, dar nu și pușcași marini în regiune care s-o apere, Trump a exclus dislocarea de trupe proprii, semnalizând că insistă ca alții să le scoată Statelor Unite castanele din foc și aici.

Contradicții între revoluționari

Iată și motivul pentru care vicepreședintele SUA a încercat să echilibreze impresia de lașitate și de cedare în fața lui Putin, creată de noile poziții americane în chestiunea Ucrainei, J. D. Vance neexcluzând, în Wall Street Journal, (vagi) ”acțiuni militare americane” în Ucraina, pe lângă sancțiuni (înăsprite) împotriva Rusiei, dacă Moscova ”perturbă negocierile” în conflictul ruso-ucrainean.

Presiunile ar urma, potrivit lui, să garanteze Ucrainei suveranitate și securitate pe termen lung, fără ca teritoriul păstrat în final sub controlul Kievului să fie clar definit. Dar țelul, cum a precizat șeful diplomației americane, Rubio, nu e o ”pauză”, o încetare vremelnică a luptei, întrucât președintele Trump ”vrea” chiar ”sfârșitul războiului”. Nu un simplu repaos.

Ar fi absurd ca dușmanii Vestului să nu profite de această retractilitate americană, de izolaționism, de frica de angajament militar a actualei administrații. Care în vorbe e cu totul alta decât cea precedentă, dar în fapte seamănă actualmente leit cu ea. Și să se pregătească să fie la fel de perdantă.

La fel de imposibil de imaginat, ca atare, ar fi ca Vance, câtă vreme Trump joacă rolul polițistului bun și pacificator, să nu preia rolul sergentului major ceva mai rău, mai agresiv și combativ.

Din această tabără a sosit răsucirea pe călcâie a anunțului că Statele Unite nu exclud posibilitatea ca Ucraina să devină stat membru al NATO,  sau revenirea negociată la granițele ei dinainte de 2014, evocată de John Coale, adjunctul trimisului special al președintelui Donald Trump pentru Ucraina.

Efecte ale incoerențelor americane

Dincolo de obișnuința de a se confrunta cu administrații americane progresiste, în mare măsură pasive și impasibile față de înaintările impetuoase ale dictatorilor și teroriștilor, aceste contradicții în abordările noilor stăpâni ai SUA sunt unul din motivele perplexității enorme a intelectualilor, jurnaliștilor și politicienilor de centru și de dreapta din Vest.

Prea puțini înțeleg cu adevărat impulsurile actualei administrații americane. Care, deși extrem de grijulie atât să nu verse sânge american, cât și să nu-și compromită definitiv alianțele, e revoluționară și acasă și în lume. Unde Vance a cerut liderilor europeni să coopereze cu partidele populiste, ca AFD, să-și combată ”frica de propriile popoare”, să denunțe ”suprimarea libertății de opinie” și ”oprimarea democrației”, să ”revină la valorile tradiționale”, să accepte ”ascensiunea partidelor anti-establishment”, să ”oprească imigrația în masă și să zăgăzuiască politica extremistă de stânga”.

Aliniată acestor revendicări, dar și cumva în răspăr cu indiciile disprețului american față poltroneria și ilegitimitatea democratică a unor conduceri de stânga din statele europene, (și filorusismul unora din populiști) se situează cererea administrației Trump ca statele NATO să-și majoreze masiv bugetele apărării, în speță la 5% din PIB. Cerere care indică voința lui Trump de a nu dinamita prietenia cu Europa și cu statele alianței Nord-Atlantice.

Sunt așadar lesne decelabile diverse paradoxuri ale unei politice externe pe alocuri insuficient gândită, aplicate de o elită nouă, alcătuită parțial din outsideri, calificați sau necalificați, dar propulsați în linia întâi pe bază de loialitate față de Trump și de acțiuni anti-establishment, menite să contracareze ticăloșia ”statului paralel”.

Aceste paradoxuri în materie de securitate plasează America în pericolul de a eșua din nou, răsunător, unde au clacat înaintea ei mai întâi tentativele unor Bush și Obama de a se înțelege cu Putin, apoi Germania lui Merkel și Franța lui Macron, iar la urmă Biden, cel repetat umilit de Rusia și de Iran și căciulit în fața lui Putin. S-ar contura prăbușirea lui Trump într-un soi de nou Minsk 0.3.

Or, dacă aceste contradicții există și sunt lesne identificabile, cu atât mai deplasate sunt condamnările cu hiperbole ale acestei politici externe americane în varii luări de poziție europene.

De ce ar fi nevoie în Europa?

De o voință europeană clară de autoapărare și de ajutorare a Ucrainei, cuplată cu tendința de a explica Statelor Unite că nu-și face un serviciu, dacă ”America măreață”, dorită de Trump, se va lăsa escrocată de alianța sino-ruso-iraniano-nord-coreeană, trădând valorile Vestului, doar pentru că președintele vrea sau se crede capabil să-și adjudece un ”deal” bun.

Ar mai fi nevoie, în Europa, de combaterea unor iluzii și prezumții  rusofile și acuze antiamericane la fel de stupide. De pildă acestea, cinci:

1. Că ar exista posibilitatea unei păci negociate cu Putin, încheiate cu apariția unei Ucraine trăind în securitate alături de Rusia dictatorului.
2. Că Trump ”îi cedează” cu generozitate lui Putin Crimeea și „republicile” ocupate. Putin le-a luat, iar Obama și Biden nu l-au împiedicat. Recuperarea lor n-ar fi posibilă decât dacă europenii și americanii trimit trupe să le ia înapoi. Ceea ce, vădit, nu vrea nici un lider de stat NATO. Nici măcar Macron.
3. Apoi, că ar fi rău că Ucraina cedează SUA dreptul de a-i exploata metalele rare. Or, cum altfel să-i convingă noua administrație pe americani să finanțeze în continuare, cu multe miliarde, apărarea Ucrainei?
4. Că totul ar depinde de intrarea Ucrainei în NATO, drept luat Kievului cu japca. Nu i l-a luat Trump, ci echipa Biden-Scholz, repetând nefăcute echipei Bush-Merkel-Sarkozy. Iar intrarea în NATO n-ar mai fi o rezolvare dacă, în răstimp de 5 ani, cum prezic serviciile secrete daneze, Putin ar ataca statele alianței nord-atlantice. Pornind din estul spre vestul Ucrainei.   
5. În fine, că ar fi rău să li se ceară europenilor să disloce soldați proprii pe o viitoare linie de contact  înarmându-se masiv, întrucât sunt pe cont propriu. În realitate, nu sunt pe cont propriu. Dar cât timp cred că își mai pot bizui securitatea doar pe America în calitate de jandarm global, supărându-se când America face uverturi Moscovei, și sugerează concesii, pentru ca să-i scoată din îngheț pe ruși, ca să-i aducă la masa negocierilor?

Dar în America?

Mai e oare posibilă victoria în fața Rusiei? Trump și ai lui dau semne că n-ar crede în ea.

Ceea ce nu e realism, ci încă o iluzie. Și, mai mult, e sursa acelor știri rele despre lașitate și slăbiciune și un rău loc în cărțile de istorie, de care se teme Trump cel mai mult.

Bineînțeles că victoria mai e posibilă. Economic, Rusia e la pământ, chiar dacă mai are bogății subterane cu care să plătească mercenari și aliați ca staliniștii de la Fenian. Demografic, Rusia are poate și mai mari probleme decât Ucraina, pentru că aflându-se în ofensivă are nevoie de mai mulți soldați pe front.

Iar militar s-a dovedit că Rusia nu face față armelor americane, mai ales dacă sunt suficiente și livrate la timp, întrucât sunt net mai bune decât ale Moscovei.

Realismul ar cere ca noua administrație americană să admită aceste realități. Între ele, că nu e bine să-ți disprețuiești vizibil partenerii strategici, vexând Ucraina, spre a face inamicii ei să se simtă puternici. Și faptul că Rusia vrea neapărat să recupereze fostele republici sovietice, ba și Europa la pachet, spre a edifica visul lui Dughin, Eurasia de la Lisabona la Vladivostok. În fine, că o soluție pașnică și realistă de armistițiu neperisabil rapid, ar reclama durabil (în lipsa victoriei și a unei revoluții ruse) trupe americane la linia ruso-ucraineană de încetare a focului, pe modelul aranjamentului coreean, și al prezenței SUA în proximitatea zonei de frontieră dintre sudul și nordul peninsulei divizate.

În interes propriu, ca și în interesul alianțelor ei europene, America trebuie să riposteze judicios, fără să caute cu dinadinsul scurtăturile vrute de Trump, pentru că are impresia că n-are la dispoziție decât doi ani ca să-și impună semnătura globală, pacificatoare. Altminteri, tot fugind după ciolanul iluzoriu al unui ”deal”, Trump va eșua jalnic, în Merkelism.

---