În timp ce se aștepta, luni 10 februarie 2025, tardiva demisie a președintelui Iohannis, m-am întrebat în ce măsură se poate afirma clar și fără echivoc că România e pe cale să se sinucidă.
Nu pentru că țara a scăpat de un președinte pasiv, inactiv, corupt și inept care una a promis și cu totul alt pesedism a livrat, fără să aibă habar încotro se îndreaptă nava în care s-a trezit îmbarcată și e rău înfricoșată după un trist deceniu iohannist. Nici pentru că în statul lui ”eșuat”, mulți români, dezinformați sistematic, nu doar de Putin, ci în mare măsură și de stânga românească și europeană, au optat în toamnă pentru Kremlin Delirescu și varii alți putiniști și securisto-legionari nu mai puțin odioși.
Ci pentru că sunt în toi marile confuzii. Și ele nu sunt câtuși de puțin nevinovate.
Călătorie sprâncenată, KlaUSL!
O confuzie regretabilă ține de incomprehensiunea răului cel mare făcut în mai bine de 10 ani de Iohannis. Prea puțini români înțeleg că însuși faptul că au fost siliți să accepte un astfel de personaj la cârma țării timp de peste un deceniu, ba chiar și după ce i-au expirat mandatele, este simptomul unei crize atât de profunde, încât termenul de ”sinucidere națională” începe să pară adecvat.
Să ne-nțelegem bine. Omul ridicat pe scut în două rânduri de electoratul român, pentru ca să nu vină la putere un pucist ca Ponta și o netoată ca Viorica Vasilica, pentru ca endemica corupție pesedistă să nu se eternizeze și să devină un coșmar perpetuu, iar statul securist să se democratizeze, iar nu să eșueze, ar fi putut face mult bine țării.
Dacă ar fi vrut.
Sfaturi bune a primit din capul locului. Și nu puține. După prima invazie rusă în Ucraina, în 2014, redacția Deutsche Welle în limba română, al cărei șef era concitadin sas și sibian al președintelui, transmisese comentariul unuia dintre redactorii săi, despre ”Nevoia Europei de români”1. Comentariu care l-ar fi putut ajuta mult pe șeful statului.
De ce a greșit atât de grav Iohannis? Și ce anume?
În acei ani, autorul comentariului citat s-a interesat la un concitadin care-l cunoștea personal pe Iohannis și l-a întrebat, uimit de neghiobia colosală a șefului statului român, cum de e posibil ca Klaus să-și comită nonșalant tâmpeniile, din care unele extrem de costisitoare pentru poporul român. I s-a răspuns succint dar precis, cu un tăios termen nemțesc: e ”Beratungsresistent”. E ”surd la sfaturi”. Și nu doar taciturn, ci și surd la sfaturi a rămas.
Așa că Iohannis nu a înarmat destul de puternic România. A omis să-i promoveze meritocrația. Nici reforma justiției n-a făcut-o. A torpilat-o, manevrând astfel, încât să fie scos USR de la guvernare, pesedizat PNL și eternizat la cârmă PSD. Nu i-a demontat țării structurile securiste și legionare, ci a început prin a decora un simpatizant al Gărzii de Fier, sfârșind în poziția în care urma să fie înlocuit la Cotroceni de altul. Nu a elaborat o poziție politică externă care să confere țării greutate în concertul națiunilor. Nu a declarat Republica Moldova țară de interes special pentru România, lăsând-o ca un trădător de neam, la început de război provocat de Putin, la cheremul Rusiei.
În eroare a rămas până azi. Când, probabil ca să se apere pe viitor, s-a gândit să bage în buzunar o parte a CCR, decorându-i trei judecători: pe președintele CCR, Marian Enache și pe judecătorii Livia-Doina Stanciu și Attila Varga.
Oficial, au fost decorați ”pentru competenţa şi înaltul profesionalism dovedite în domeniul justiţiei constituţionale, precum şi pentru activitatea lor de garantare a supremaţiei Constituţiei”.
În fapt, ca să le capteze bunăvoința, după plecarea sa de la Cotroceni. Și ca să le mulțumească pentru că i-au prelungit mandatul cu o serie de hotărâri funeste pentru soarta democrației românești.
Căci judecătorii CCR au oprit o candidatură formal validă la președinție, iar apoi, colac peste pupăză, au oprit ilegal al doilea tur al scrutinului prezidențial și i-au și prelungit sine die mandatul celui mai rău președinte avut de România de la Ceaușescu și de la patronul mineriadelor, Ion Iliescu încoace.
Și n-ar fi plecat nici acum. Dar se demarase o acțiune de suspendare a sa din funcție în Parlamentul de la București. Pe drept, pentru că Iohannis nu a putut lămuri defel de ce a perpetuat criza constituțională a României vreme de luni de zile, înainte să ajungă el să ia o decizie firească, deși rămânerea sa la Cotroceni nu mai era nici necesară, nici legitimă după învestirea noului Parlament.
Ce rămâne după Iohannis?
Un stat pe care el însuși l-a calificat drept ”eșuat”.
O Românie pesedizată și securistă, cu servicii decapitate și nereformate, care continuă să controleze dosare cheie și cu o justiție făcută zob, politizată și transformată în armă politică și instrument de șantaj.
O Românie cu o educație în ruină și cu o politică externă inexistentă, dincolo de transformarea diplomaților ei în yesmeni ai Berlinului și Parisului, capitale, azi, ale crizei politice și continentale, europene.
Rămâne, la plecarea lui, o dublă Românie, cu un popor divizat între autohtoni și diasporeni și cu o clasă politică pendulând periculos între suveranism putinist și democrație, între Putin și crimele în masă ale Rusiei, pe de o parte, și un Occident care încă nu s-a regăsit pe sine, pe de alta.
Cauze ale perplexităților românești
Dezorientarea e cel mai fertil teren al disperării, al depresiilor, al tendinței abandonului și sinuciderii. Iar în România, la plecarea lui Iohannis, dezorientarea e rege. Defel de mirare, după un veac de manipulări legionare, antonesciene, staliniste, comuniste, iliesciste și useliste.
Confuziile pe care le fac interfețele țării sunt în toi între altele și pentru că prea mulți confundă opoziția față de aberațiile leftiste cu îmbrățișarea unor ”conservatori” părelnici, aparținând unei extreme drepte nu mai puțin toxice decât extrema stângă. De exemplu: ”influensărul”, peștele, escrocul, poate chiar violatorul musulman britanic, Andrew Tate.
Pe care unii îl simpatizează aberant, de parcă ar fi conservator, pentru că s-a opus unora dintre celei mai delirante idei feministe ale mișcării woke.
Or el, de fapt, e la fel de nihilist și destructiv precum corifeii stângii woke. Dar are loc, în actualul moment de cumpănă prin care trece globul, nu doar o confruntare între stânga și dreapta republicană, americană, precum și cea clasică și populistă, europeană. Ci și în interiorul mișcării conservatoare, care se luptă intens cu ea însăși, spre a delimita dreapta democratică de uscăturile extremiste de dreapta din propriile rânduri.
Apoi, confuzie răspândește și faptul că elitele românești și parte din cele româno-apusene aberează și îi învață de rău pe români, care citesc mult prea puțin și sunt prostiți, sau au fost lăsați de izbeliște și de un apreciabil segment al clerului.
Factorul planetar
Pentru că prea mulți sunt doldora de propagandă și de ambiția de a nu rata granturi, invitații la televiziuni, posturi de profesori sau de miniștri și se preocupă net prea puțin să înțeleagă schimbările care s-au petrecut în lume prin reaccesul la Casa Albă a lui Donald Trump. Care de această dată a venit chiar foarte bine pregătit să facă treabă. Și l-a adus în acest scop pe Elon Musk cu el. Care, la rândul său, a arătat că a înțeles că n-are nesfârșit de mult timp la dispoziție și s-a apucat consistent de munca de a curăța grajdurile lui Augias îngropate în mizerie de deceniile de radicalism antioccidental al stângii.
Stângă, care i-a pregătit Vestului nu atât ”progresism”, cât zisa sinucidere, prin promovarea unui program radical rasist, ecologic, biologic, anti-religios, anti-iudeo-creștin, anti-familie.
Nu că sinuciderea ar fi un fenomen pur românesc. Și Neagu Djuvara o remarca, în siajul lui Oswald Spengler, mirându-se de viteza amețitoare a coborâșului occidental, în comparație cu lentul declin al altor împărății, al egiptenilor, al imperiului roman și al celui ”de mijloc”, chinezesc. Accelerația decăderii, pe care încearcă s-o oprească noua administrație americană, se datorează unui mănunchi de factori, ținând de particularitățile globalizării, ale societății informaționale, ale invenției rețelelor sociale, ale subminărilor comuniste, ale șubrezirilor provocat de totalitarismul nazist și amplificate de cel comunist, islamist și woke. Toate au pus umărul, după industrializarea Vestului, la atomizarea societăților occidentale și la dizolvarea accelerată a valorilor și tradițiilor lumii iudeo-creștine.
Idiotul și zâmbetul unei nemțoaice
Înainte de a examina ce anume fac, de fapt, cu planeta, domnii Trump și Musk, să constatăm că și vestul Europei e într-o situație delicată, morbidă, teribilă. Îmi amintesc, în context, de un zâmbet încântător: m-a învăluit când am ridicat ochii din voluminoasa carte pe care o citeam, în timp ce mă plimbam, pășind agale pe aleea unui orășel german. M-a izbit când am zărit-o călare pe armăsarul negru apropiindu-se din față. Expresia ei afabilă și cordială, de pură bună voință, dacă nu chiar de tandrețe, m-a uimit. Cine, mi-am zis, mai are timp azi să surâdă într-o țară chinuită de recesiune ca Germania? Apoi, nu mai eram nici tânărul din epoca acostărilor pe stradă. Ba eram și adâncit în răutatea parțial slinoasă a oamenilor din vagonul ”Idiotului”, cartea lui Dostoievski pe care o culesesem de pe stradă și o reciteam, de această dată în germană, când m-am ciocnit, făcând probabil fețe, fețe, de privirea caldă a fermecătoarei călărețe.
O clipă mi s-a părut că a citit și o amuză titlul romanului pe cartonata copertă a cărții pe care o țineam în brațe și în care mă cufundasem profund. Sau că i-e milă, fiindcă vede în mine pe părelnicul imbecil învăluind sufletul bietului prinț imaginat de Dostoievski. Abia apoi m-am dumirit. Pe tânără o entuziasmase faptul că mă scufundasem într-o carte din specia celor tipărite și nu mă absorbise, ca pe covârșitoarea majoritate a contemporanilor ei, tastatura vreunui telefon de navigat în internet întru cotizat la vreo pornografie a lui Andrew Tate.
Nici în Germania nu se prea mai citește. Iar etica biblică nu mai are multă trecere. Iată unul din motivele pentru care nemții au ajuns să aibă cel mai neghiob cancelar din toate timpurile. Și probabil cel mai dezastruos, din epoca postbelică: i-a prescris Republicii Federale, pe lângă ideologie verde pe pâine și o imigrație debordantă, o politică energetică și economică din pricina căreia țara trece, ca niciodată în istoria post-nazistă, prin trei ani de recesiune și o criză, care nu dă semne să se aplaneze după alegerile din februarie curent. După cum nici în România nu se va aplana rapid, indiferent cât de capabil este Bolojan.
De ce?
(Va urma)
–––
- Notă: Petre M. Iancu: https://www.dw.com/ro/nevoia-europei-de-rom%C3%A2ni/a-17457819 ↩︎