J’accuse azi. De la Émile Zola la Herta Müller și interviul ei în Welt am Sonntag (II)

(Partea II-a)  

De ce nu spun oamenii de cultură germani adevărul?

Pentru că, potrivit scriitoarei din Berlin, ”cei mai mulți sunt prea comozi sau prea lași pentru a se opune atmosferei antiisraeliene larg răspândite – care exista și înainte de 7 octombrie și care s-a amplificat de atunci. Activistii palestinieni sunt bine antrenați în organizarea și menținerea unor asemenea stări de spirit. La demonstrațiile regulate se repetă aceleași sloganuri. Cererea de distrugere a Israelului sună ritmic, are rimă și creează o identitate colectivă.”

Întrebată ”de ce nu există un colectivism comparabil în solidaritatea cu Israelul”, Müller trimite la una din consecințele demonstrațiilor pro-palestiniene: ”intimidarea altor opinii. Și această intimidare este planificată”.

Or, asupra oamenilor obișnuiți cu libertatea, intimidările și atacul frontal asupra opiniilor lor au un efect aparte. Îi anesteziază, îi paralizează și le neutralizează unora capacitatea de a riposta și de a-și apăra fățiș propriile păreri și valori.

Din nou, despre antisemitism

Întrebată de ce a ales să asume ”o poziție clară, chiar împotriva spiritului vremii”, geniala romancieră a răspuns că ”nu a fost o alegere, ci o necesitate interioară.”

În ce privește antisemitismul din Germania, Herta Müller a reliefat că ”ura față de evrei e o mentalitate consolidată enorm prin socializare și transmitere familială și greu de fisurat. Există în această țară (n.r. Germania) antisemitism vechi și la tineri, dar și antisemitismul adus de imigranți.” În vremuri normale era escamotată. Dar se știe că nici ”înainte de 7 octombrie nicio sinagogă, nicio școală evreiască, nicio instituție evreiască nu era sigură fără protecție polițienească...”

Mai spune Herta: ”am fost mereu atentă la ce se spunea despre Israel. Antisemitismul poate fi și intelectual cosmetizat. El vine pe ocolite și se vede imediat. Chiar și în ceea ce nu se spune…”

În ce privește excesele antisemite din universitățile de elită apusene, Hertei i se amintește că spusese: „sunt îngrozită că tocmai tinerii, studenții din Occident sunt atât de confuzi încât nu mai sunt conștienți de libertatea lor. Că par să fi pierdut capacitatea de a distinge între democrație și dictatură.”

Potrivit ei, această slăbiciune intelectuală s-ar datora ”presiunii conformității”, precum și ”intimidărilor”.

Nu sunt convins că e vorba doar de presiunea conformității. Există, între tineri aspiranți la un loc în elitele culturale, științifice și politice mulți care, incapabili să învețe cu adevărat și să acceadă pe merit în fruntea societăților lor, preferă învățăturii revoluția. Tema ei contează mai puțin decât distrugerea lumii.

Așa că se militează pentru revoluție. Fie ea și antisemită, globală: ”globalize the intifada”, cerea nu de mult popularul aspirant antisemit la primăria New Yorkului, Zohran Mamdani, de parcă n-ar ști că solicită uciderea evreilor de pretutindeni. Revoluția e invariabil, în Vest, nu doar antiamericană și anticapitalistă, ci și antisemită. Inclusiv când între revoluționari sunt și evrei. Ca în anii revoluției bolșevice. Și cu atât mai mult când nu sunt. Ca în epoca României legionare, în a mișcărilor studențești și teroriste de stânga din 1968 și din deceniile ulterioare. La fel, în imensele demonstrații pacifiste anti-NATO și pro-sovietice. Iar mai nou, în revoluționarele aberații ale Gretei Thunberg.

La fel, am rezerve cu privire la răspunsul Hertei la întrebarea de bun simț a ziaristului de la Die Welt, cu privire la absurditatea alianței cu islamiștii a mișcării ”queer”, alcătuite din oameni ”care demonstrează la Berlin pentru Palestina, deși în Gaza Hamas i-ar biciui sau chiar executa pentru orientarea lor sexuală. Cum se explică?”

Replica Hertei Müller: ”nu se explică. În Gaza, „Queers for Palestine” nu ar supraviețui nici jumătate de oră. Cred că e vorba de o inconștiență care refuză să-și imagineze viața sub islamism. Că ceea ce e mai important, iubirea, poate exista doar sub pericol de moarte și complet ascuns. Că frica de trădare e zilnic prezentă în cele mai intime domenii ale vieții”.

Pofta de revoluție și ura pe evrei

Mă tem că, altfel decât afirmă Herta Müller, se explică. Și nu doar prin inconștiență și ignoranță. Pare că ține de nihilismul dorinței sinucigașe a multor minoritari sexuali de a arunca în aer universul înconjurător. Cu ei cu tot, la nevoie, E vorba de nevoia lor de a nimici, prin revoluție, o lume pe care o percep solid așezată (cultural și religios) în heterosexualitate și, ca atare, funciar ostilă lor.

În fine, nesatisfăcător mi s-a părut, ca atare, și răspunsul ei la o întrebare cheie privind resorturile antisemitismului la stânga 68-istă. Potrivit ei, ”stânga vest-germană a idealizat socialismul, iar în estul socialist Israelul era un inamic. Era un stat democratic, de piață liberă – adică capitalism – și asta era suficient. Era valabil pentru multe țări. Dar în cazul Israelului antisemitismul era parte a pachetului.”

Am convingerea că lucrurile nu se explică satisfăcător așa. Capitalismul nu lămurește, în sine, mai nimic din antisionismul stângii, de vreme ce, până la mijlocul anilor 70, Israelul a fost condus de stânga socialistă și a rămas și ulterior o țară nu doar democratică, ci și cu puternice afinități sindicale și marxiste. Statul evreu a fost, până la Menahem Begin, ba parțial chiar până în epoca Netanyahu, o țară mai puțin capitalistă decât cele mai multe, occidentale.

Ura pe statul evreu a stângii apusene a devenit acută și a explodat după uriașa victorie militară repurtată de Israel în iunie 67, în fața agresiunii statelor arabe aliate. Care, sub conducerea dictatorului egiptean Nasser, încercaseră să sugrume, prin blocadă, Israelul, înainte de a începe materializarea vechiului vis arab, de a-i ”arunca pe evrei în mare”.

Or, statul evreu n-are voie, din unghiul criticilor săi, mai nimic. Necum să se apere. Și cu atât mai puțin să-și demonstreze viabilitatea, inteligența, energia și forța prin intermediul cărora a obținând în 1967, 1973 și 1982, ultimele mari victorii militare, de după cel de-al Doilea Război Mondial, repurtate de lumea liberă, apuseană. Exorcizându-și frica, Israelul le-a obținut asupra unor lideri și mișcări totalitare și teroriste, nutrind, ca islamiștii de azi, un vis genocidar.

Acest vis reflectă inadecvarea și incomprehensiunea lumii musulmane, învățate de Coran să-și considere religia și societatea deasupra tuturor celorlalte credințe și civilizații, la succesele militare, culturale, sociale, economice, tehnologice și științifice, israeliene. Multor mahomedani, ca și altor neevrei, aceste succese evreiești le par inexplicabile, motiv pentru care, spre a rezolva ”misterul” izbânzilor israeliene, nu puțini recurg la teorii ale conspirației și la demonizări.

În răstimp, ateii, progresiștii, socialiștii și comuniștii au in corpore o problemă atât cu fundamentul religios al lumii iudeo-creștine, cât și cu aderența la religie sau tradiții religioase (masiv atacate de antisemitul Marx) a majorității evreilor. Neomarxismul operează ca și nazismul sau comunismul, cu politici identitare și a preluat de la naziști oroarea de evrei (chipurile ”albi”, ”colonialiști”, ”rasiști” și ”imperialiști”). Distrugerea statului evreu și a națiunii israeliene, perpetuând ideea unui Dumnezeu etic pe care ateii îl abhoră, le par multor progresiști premisa destructurării lumii capitaliste și a civilizației, edificate pe rațiunea Atenei și pe credința Ierusalimului și Decalog.

Aceasta e și baza (nihilistă, antioccidentală și totalitară a) alianței antisemite actuale dintre islamism (un fanatism religios) și progresismul antisionist ateu. Ambele se adapă din izvoarele otrăvite ale unui antiemitism multimilenar.

Pe de altă parte, reflecțiile Hertei Müller despre antisemitismul contemporan și formulele lui politice actuale sunt, în genere, memorabile.

Se repetă Auschwitz?

Remarcând discrepanța eclatantă dintre discursurile politice (aparent pro-israeliene) ale elitei germane și spațiul tot mai amplu pe care-l cucerește antisemitismul în Germania, Jan Philipp Burgard a întrebat-o pe scriitoare, în interviul său din Welt am Sonntag, dacă e de părere că ”se poate repeta Auschwitz”.

Ea a răspuns: ”însăși întrebarea mă înspăimântă. Auschwitz nu se va repeta ca atunci, dar memoria fricii de exterminare e suficientă. Iar această memorie e prezentă în istoria evreiască. Regimul ayatollahilor vorbește zilnic despre exterminarea Israelului. O bombă atomică iraniană ar face asta posibil. În diaspora, evreii poartă kippa sub o bască și își șterg numele de pe soneriile din Berlin de teamă să nu fie atacați.

În ce privește antisemitismul mascat, dindărătul multor critici la adresa Israelului, ea a admis că această ură escamotată pe evrei ”se simte imediat. De multe ori antisemitismul se ascunde în jumătăți de frază, în ambiguități. Iar ceea ce e ascuns scapă la vorbit.”

Netanyahu, a mai spus Müller, ”poate fi schimbat democratic. Pentru durata și devastările de neimaginat ale războiului din Gaza sunt responsabili atât Netanyahu, cât și Hamas. În relatări, Hamas e de obicei estompat. Dar imaginile din mass-media sunt controlate până azi de Hamas. Imaginile nu mint, dar nu arată că Hamas exploatează suferința oamenilor ca să se mențină la putere. Este de neînțeles cum cineva poate dori libertate palestiniană și totodată să nu conteste puterea Hamas”.

În fine, Herta Müller, care s-a disociat credibil de trecutul de SS-ist al tatălui ei, exorcizând moștenirea totalitară (nazistă) a propriei familii, a fost întrebată ”cât de mare e amenințarea islamismului pentru noi?”

Răspunsul ei mi s-a părut lămuritor. Herta Müller: (Amenințarea islamistă) e ”mare. Există tineri radicalizați, gata de violență. Și există ”celule adormite”. Sper ca serviciile secrete să-i descopere înainte să acționeze.”

În schimb, spre deosebire de mine, care circul net mai mult decât ea în rețelele de socializare, Herta Müller crede că nu s-ar manifesta ”o criză a libertății de exprimare în Germania”.

Din păcate se exprimă, îmi șoptește experiența de om care știe ce înseamnă cenzura și în Vest, nu doar în Est. Încât, în această privință, am o părere ușor diferită de a excepționalei scriitoare bănățene.

---

Citiți aici prima parte a eseului J’accuse azi. De la Émile Zola la Herta Müller și interviul ei în Welt am Sonntag