Planul Trump, euforia și lecțiile dure ale lui 7 octombrie 2023

Are dreptate Herta Müller. Nu se prea poate (încă) face literatură din suferințele indicibile ale masacrului de la 7 octombrie 2023. Se poate doar depune mărturie. Martorii au trecut prin grozăvia acelor zile. Uneori au trecut și prin oroarea lunilor interminabile de captivitate în mâna unor teroriști a căror sălbăticie și barbarie le depășesc net pe ale naziștilor, de vreme ce nu și-au ascuns crimele ci le-au exhibat, după ce le-au comis veseli, exuberanți și euforici.

Martiri și martori

Iată una din mărturii, pe care am cules-o din rețelele sociale, via Ilany Schwartz. E glasul Miei Șem (Schem), o ostatică de 21 de ani, eliberată ”relativ” rapid, la sfârșit de noiembrie 2023: ”Când am ajuns în Gaza pe 7 octombrie, în prima zi, am leșinat. Îmi amintesc că m-am trezit în pat purtând haine diferite. Răpitorul meu s-a asigurat să-mi reamintească că m-a văzut fără lenjerie intimă. În acele două luni, nu mi-a venit ciclul pentru că pierdusem mult sânge. Corpul meu era traumatizat. E normal. Într-o zi, m-am pierdut în gânduri. Eram atât de tensionată încât nu puteam să respir. A trebuit să îndepărtez acele gânduri și îmi tot spuneam: Doar ajungi acasă și te verifici. Când am ajuns la Centrul Medical Sheba, am spus pur și simplu: „Vă rog, asigurați-vă că nu sunt însărcinată. Doamne ferește, doar verificați să nu fiu însărcinată. În rest, nu vreau să știu nimic.” Unele lucruri e mai bine să rămână necunoscute. Mi-au făcut câteva teste. „Nu ești însărcinată.” Am adormit puțin în mașină și atât”.

Nu vom ști niciodată, integral, prin ce suplicii au trecut în ultimii doi ani fetele și femeile violate sistematic, ostaticii răpiți, schingiuiți, și uciși înainte de a putea fi eliberați.

Nu vreți să știți de aceste suplicii. Vrem să întoarcem capul. Eu o vreau, tu o vrei, el, ea: la fel.

Toți o vreți. Și ce va fi atunci?

Dar dacă întoarcem capul și ne astupăm urechile, acoperindu-ne ochii, vom rata ocazia de a afla ce ne așteaptă pe toți, dacă nu confruntăm și terorismul, și minciuna care l-a născut, îl întreține, îl păstrează în viață, îl umflă, îl încurajează, îl întărește. Minciuna, care e chiar mai rea decât uitarea, Minciuna, potrivit căreia evreii ar fi ”colonialiști”, ar avea un regim de tip ”apartheid”, ar comite chipurile ”genocid”. Minciuna potrivit căreia israelienii i-ar ”ucide deliberat pe copiii palestinieni”, expuși în realitate riscurilor și morții de teroriștii Hamas. Care abuzează de ei ca scuturi vii.

Căci nu întâmplător și-au construit intrările în tuneluri în camerele copiilor. Și nu degeaba și-au plasat cazematele în școli, în moschei, în spitale, în clinici pediatrice. Minciuna, potrivit căreia teroriștii arabi nu un genocid urmăresc, în speță nimicirea fizică a Israelului și a populației sale, ci un presupus ”stat palestinian” ar vrea, trăind în pace alături de cel evreu. Minciuna, potrivit căreia recunoașterea unei asemene stat la ”pace” ar duce, nefiind o recompensare și impulsionare a terorismului islamist chitit să distrugă întregul Occident.

Ce e de făcut?

Ce se poate întreprinde în fața unui asemenea nihilism, a unui astfel de cult și de duh al morții, al crimei în masă, al fanatismului asasin? Retragerea, pentru că pe teroriști îi iubesc antisemiții de stânga și de dreapta? Pentru că o Șoșoacă și-a pus pe ea un keffieh?

Căciulirea în fața lor, pentru că, împreună cu alți poltroni occidentali, îngenuncheați în fața imigranților lor musulmani și a revoluționarilor extremei stângi aliate cu teroriștii, un Macron sau un Starmer au hotărât să recunoască așa-zisul ”stat palestinian”?

Doar dacă vrem să murim. Doar dacă vrem să se repetate ce s-a întâmplat la 7 octombrie 2023. Sau la Iași, în zilele pogromului din iunie 41. Doar dacă vrem să cedăm barbariei și să ne demontăm crezul, să ne dezagregăm societățile, să ne desființăm civilizația. Iată de ce retragerea armatei israeliene din Gaza – singura forță care poate supraveghea refacerea educației în fâșie pe bază umanistă, nu a cultului morții, ar fi o idee cum nu se poate mai rea.

Planul acordului cu Hamas

Mulți salută euforic planul de pace în 20 de puncte al președintelui Trump. În temeiul acordului generat prin inițiativa americană, ar urma să fie eliberați toți ostaticii israelieni, vii și morți. Ceea ce ar fi minunat.

Dar prețul acestui acord riscă să fie piperat. Riscă să fie la fel de, sau poate chiar mai scump decât cel încheiat, acum aproape un deceniu și jumătate, pentru eliberarea soldatului Gilad Shalit, când a ieșit din închisoare viu și nevătămat, după o operație israeliană pe creier, Yahia Sinwar, liderul masacrului de la 7 octombrie 2023.

Căci nu se negociază cu teroriștii. Pentru nimic în lume nu se negociază cu ei. Soarta lor trebuie să fie arestarea, judecarea și închiderea sau uciderea lor, nu discuțiile cu ei și târgurile care să ducă la eliberarea lor. S-a spus că armata israeliană ar urma să nu se retragă deocamdată complet, din Gaza, ci să continue să controleze peste 50% din teritoriu. Pare bine așa. Dar ce se va întâmpla în cealaltă jumătate a fâșiei?

Nu se va reface în ea entitatea teroristă edificată de Hamas după 2005, în Gaza, în urma replierii IDF și a locuitorilor așezărilor evreiești din zonă, ca și a distrugerii sinagogilor lor, hotărâtă într-un moment de nebunie de fostul premier israelian, Ariel Sharon?

Dacă arabii din Țara Sfântă și din afara ei ar fi dorit încă un stat palestinian (în afara Iordaniei) – oare nu l-ar fi putut avea de multe ori, din anii 30 încoace?

Oare nu l-au refuzat de tot atâtea ori, – inclusiv, de două ori, în anii 2000 – pentru că voiau și sperau să poată obține anihilarea și desființarea completă a statului evreu, ”from the river to the sea?”

Peștele de la cap se împute

Oare cine i-a încurajat, de-a lungul deceniilor, să creadă în capacitatea lor de a îngenunchea statul evreu, (în debutul demolării Vestului) dacă nu KGB-iștii bolșevicilor sovietici și securiștii comuniști, iar apoi stânga occidentală?

Nu, n-a fost doar greșeala stângii apusene. Și exclusiv o crimă islamistă. Evitarea unor masacre viitoare ar implica asumarea onestă, de către Vest, a gravelor erori de gândire comise în abordarea rațional-irațională a conflictului israeliano-arab. Din exces de raționalism și ignoranță cu privire la psihologia popoarelor și la chestiuni istorice și antropologice, clasa politică occidentală a rămas obsesiv cantonată în ideea ca litigiul dintre evrei și arabi ar fi fost unul politic și teritorial și nu, cum e în realitate, unul religios.

În mod irațional, Vestul a refuzat la fel de obsesiv să-și corecteze abordarea eronată, deși s-a văzut invariabil silit să constate eșecurile succesive ale abordărilor sale raționaliste și ale tentativelor lui de a rezolva problema.

Aceiași indivizi au făcut deci, tot mereu, aceleași greșeli. Căci proștii, raționaliști-iraționali, au rămas mereu la pupitru, până ce, în SUA, a venit la putere Trump. Era de sperat ca Trump să nu comită păcatele predecesorilor săi.

Din nefericire, l-au smintit sfaturile proaste dinspre dreapta americană antisemită, banii Qatarului și o insuficient digerată conversiune la creștinism, în urma atentatelor la viața sa, care alimentează dorința lui consecutivă de a pacifica Gaza (și Ucraina) cu orice preț, spre a înhăța, astfel, premiul Nobel.

Toate acestea l-au împins spre o soluție imperfectă. Or, neajunsurile ei riscă să mai dea multe bătăi de cap și Israelului și, nu în ultimul rând, statelor democratice liberale, care vor mai exista după ce o parte din Vestul islamizat se va supune euforic Șariei și regimurilor controlate de Frăția Musulmană din Qatar.

E-adevărat însă că, în realitate, nu prea există soluții perfecte. Motiv pentru care, vremelnic, trebuie criticate, dar și acceptate uneori și cele cu oarecari cusururi, în speranța că vor putea fi, la un moment dat, îndreptate.