Asistăm la sfârșitul războiului din Gaza?

Cine a câștigat războiul, dacă, după cum afirmă jihadiștii, ”s-a terminat”? Cine sunt autorii reali ai acordului de încetare a focului intrat în vigoare în Gaza? Și care e valoarea lui adevărată?

A învins statul evreu?

Își va fi atins Israelul țelurile războiului de apărare în conflictul militar declanșat de masacrul comis de jihadiștii arabi, din Gaza, dacă vor reveni acasă ostaticii capturați de auto-proclamații ”palestinieni” din fâșie? Aceste obiective includeau dezarmarea și eliminarea de la putere ori chiar nimicirea Hamas, precum și repatrierea ostaticilor.

În acest caz, al victoriei, ar trebui celebrat ”sfârșitul războiului”, proclamat deja de islamiști. De cealaltă parte, premierul Netanyahu a promis că lupta nu s-a încheiat: ”Hamas va fi dezarmat, iar Gaza demilitarizată, prin acord sau, la nevoie, cu forța”. În acest caz nu s-a terminat. Iar victoria încă n-a fost încă repurtată.

Va fi? Se va dezarma Hamas? Va fi demilitarizată Gaza?

Dar când și cu ce mijloace, dacă SUA preferă păcii reale premiul Nobel pentru Trump?

Pe oamenii administrației îi încântă în special că Trump a reușit să atragă de partea sa și a acordului bună parte din lumea arabă și musulmană, inclusiv Indonezia și Arabia Saudită. Încât, în mod doar aparent curios, oficialii americani par de acord mai degrabă cu Hamas, decât cu Israelul, dată fiind expansivitatea cu care celebrează Trump și oamenii administrației americane sfârșitul unei campanii militare care, conform Ierusalimului, e departe de a se fi încheiat.

De pildă Jared Kushner și Steve Witkoff. Care-i laudă, pentru înțelegerea cu Hamas, pe militarii IDF și pe premierul Netanyahu, în timp ce mulți israelieni, în frunte cu președintele Herzog, îl elogiază emoțional pe Trump și-l propun pentru Premiul Nobel pentru Pace.  

Jumătatea goală a paharului

De amănunte și de perspectivele pe termen lung ale acordului nu pare să vrea să știe mai nimeni. Or, în detalii și în obiectivele pe termen lung se ascunde nenorocirea. Pe care n-o văd și nici nu vor s-o vadă neam mulțimile israeliene în euforia lor, în timp ce sărbătoresc exuberant acordul, simțindu-se ca toxicomanii, după o priză sănătoasă de cocaină. Ori precum troienii, după plecarea corăbiilor grecești care-și lăsaseră calul de lemn în urmă.

Da, s-au făcut, ca atunci, progrese importante. Nici atunci, grecii lui Ahile nu reușiseră să cucerească viteaza cetate a Troiei. Dacă n-ar fi lăsat în urmă uriașul cal de lemn, iar troienii n-ar fi fost obosiți rău de război, după 9 ani de interminabil conflict, bucuria lor ar fi fost ceva mai atenuată.

Poate că ar fi întrezărit șiretlicul aheilor și i-ar fi împiedicat succesul, refuzând importul în cetate a calului-capcană.

Nici acum, Hamas, care, cu masacrul de la 7 octombrie 2023, a pornit acum exact doi ani vindicta amintind, vag, de setea de răzbunare a lui Menelaos, n-a izbutit să provoace prăbușirea statului evreu. Dar nici israelienii n-au parvenit să pună complet pe butuci armata teroristă. Nici să obțină încă dezarmarea ei, sau plecarea liderilor ei din fâșie.

Prin urmare, Hamas este încă în picioare și, după vechiul obicei terorist, de a manifesta nepăsarea oricărui cult al morții față de pierderile proprii, își va proclama victoria, întrucât este perfect în stare să spere că va reuși, pe viitor, să-și reia agresiunea, cu ajutorul Frăției Musulmane și a globalizării intifadei.

Asta a vrut și vrea toată suflarea antisemită din lume. Și exact asta i-a dat Trump, după ce a întreprins mult să ajute Israelul să se impună împotriva oștirilor inamicilor Israelului.

Merite împărțite

Da, repatrierea ostaticilor e, luată în sine, un triumf. I se datorează înainte de orice eroismului armatei israeliene. Care s-a retras, dar va mai controla, deocamdată, o porțiune de peste o jumătate din fâșie. În regiune, în fața unui mare număr de oștiri, această armată a interpretat magistral o partitură extrem de importantă, fără de care nimic n-ar fi fost posibil.

Și-a adus obolul și conducerea foarte abilă a statului evreu, furnizată de premierul Netanyahu, care, deși asediat intern și internațional, a câștigat mai multe războaie în ultimii doi ani.

De mare impact s-a dovedit, nu în ultimul rând, victoria în bătălia esențială pentru eliminarea pericolului nuclear militar iranian, la care a contribuit și președintele SUA. Dar și retezarea aripilor grupării Hezbollah, precum și schimbarea de regim din Siria.

Cui i se datorează înțelegerea actuală

În contextul ciocnirii lor cu reprezentanții dreptei israeliene din guvernul Netanyahu, emisarii americani, Kushner și Witkoff, au elogiat mai nou contribuția esențială la încheierea acordului din Gaza, care ar fi revenit, potrivit lor, ”eroismului armatei israeliene și dificilelor decizii adoptate de premierul Beniamin Netanyahu”.

Frumos. Elegant. Diplomatic.

În realitate, însă, acordul de încetare a focului în Gaza a fost nășit de mai mulți factori. Între ei, au jucat un rol cheie pârghiile din Washington ale Qatarului și petrodolarii de care, prin emirat, dispune Frăția Musulmană.

Speriat de eventualitatea de a deveni țintă, după parțial ratatul bombardament chirurgical israelian asupra conducerii Hamas, emirul Qatarului, Tamim bin Hamad al Thani, și-a folosit toate instrumentele din plin, spre a-l determina pe președintele Trump să pună capăt războiului, prin aplicarea de presiuni maxime asupra premierului Netanyahu.

Care, izolat internațional și presat de o națiune obosită rău de cel mai lung război din istoria ei modernă, s-a văzut nevoit să cedeze și să accepte, după ce Trump s-a executat, o înțelegere care, departe de a fi ideală, riscă să fie dezastruosă. Și să pregătească o viitoare rundă de confruntări mai sângeroase decât toate cele anterioare.

Căci în zona din Gaza din care trupele israeliene se retrag, e probabil să înceapă încă de acum edificarea unei noi entități teroriste, ceva mai modeste decât cea din trecut, dar potențial nu mult mai puțin periculoase. Iar ”cu teroriștii”, o spun și o repet de foarte mulți ani, ”NU SE NEGOCIAZĂ”.

De ce-ar fi fost nevoie ca să fie bine

Soluția reală a conflictului ar fi constat nu din punerea în libertate a nenumărați teroriști și menținerea Hamas sub arme și la putere, ci din eliberarea ostaticilor, pedepsirea tuturor făptașilor masacrului de la 7 octombrie, persistența la fața locului a trupelor israeliene și asigurarea unei reconstrucții a fâșiei bazate pe dezislamizare și o educație adecvată, așa cum democrația germană postbelică s-a creat începând cu denazificarea țării posedate de Hitler.

Nu există defel motive suficiente să se creadă că gruparea Hamas, căreia i s-a dat nas prin negocieri, semnalându-i-se astfel falsa ”echivalență” a terorismului cu democrația liberală israeliană, ori Frăția Musulmană din care face parte Hamas, ar fi mai bune decât partidul nazist.

Doar că nu dispun de mijloacele NSDAP și ale Germaniei interbelice și de un inamic colectiv, evreu, complet dezarmat.

Or, pentru Hamas și aliații jihadiștilor, rămânerea în picioare și șansa de a mai demara o dată o întreprindere genocidară (nedusă la bun sfârșit de naziști) e semnul indubitabil al victoriei proprii. Deci al înfrângerii israeliene.

Când praful se va așeza, nici israelienii nu vor mai putea evita contemplarea triumfului jihadist, generat, mai ales, de dorința lui Trump de a-și adjudeca premiul Nobel.

Prevăzând acest fapt, Netanyahu a încercat să-i liniștească pe israelienii pe drept alarmați, cu sintagma de tot imprecisă, potrivit căreia ”campania nu s-a terminat”. Se aude ca un fel de La La Land. Ca un fel de vis haotic, provocat de o narcoză. Sau de o priză periculoasă de heroină.  

Războiul se va termina abia când îi va dispărea mobilul principal: ura generată religios, determinând neacceptarea evreilor reveniți acasă de către o parte din arabii și musulmanii din regiune. Și când vor dispărea cei care întrețin această ură și ideologia palestinianismului: regimul islamist al Iranului, Hezbollah, Houthi. Și, mai ales, extrema stângă occidentală, care a preluat de la marxism, KGB și sovietici ura pe statul evreu.

Ceea ce nu înseamnă că acordul actual ar fi lipsit de orice valoare. Cât de valoros se va dovedi până la urmă? Depinde de măsurile punitive care se vor putea lua, în cazul în care sub varii pretexte, jihadiștii nu-și vor respecta, după bunul lor obicei, angajamentele asumate.