Tactici rusești. Și nenorocirea ascensiunii neamurilor proaste

Motto: „Vai de tine, ţară,…ai cărei conducători benchetuiesc de la primul ceas al dimineții!”(Ecl10:16). Și cei care (Prov. 3,7) ”se consideră înțelepți în ochii lor”. Ori (id, 5,12), ”au inimi care urăsc mustrarea. Mai bine să întâlneşti o ursoaică prădată de puii ei,
 decât un prost în nesăbuinţa lui” (id. 17,12).  

No kings? Despre psihologia regelui pseudo-mesianic al mafiei rusești

E greu de găsit un om mai plin de el decât Putin. Dictatorul pare să nu fi auzit că ”mândria umblă înaintea distrugerii şi un duh arogant înaintea căderii” (id, 16,18). Problema lui (și implicit a noastră) nu e însă doar intelectuală.Liderul de la Kremlin, tipicul ”sclav ajuns să domnească peste prinţi”, n-ar fi ajuns să-și comită întreaga paletă de crime abominabile, dacă n-ar fi fost și-un neam prost, lăsat iresponsabil să acceadă la funcția supremă. Or, de trei lucruri are oroare pământul, ”chiar patru nu le poate îndura”. Între ele, ”un slujitor care ajunge rege, un nebun care se satură de pâine, o femeie dispreţuită care este măritată şi o slujitoare care o moşteneşte pe stăpâna ei.” (Prov. 30,21-23)

Doar un neam prost poate fi atât de trufaș ca Putin, poate disprețui definitiv libertatea propriului neam, se poate vinde KGB-ului cu trup și suflet, îl poate exalta pe un criminal în masă și împotriva umanității, ca Stalin, iar apoi împinge țara, din poftă nemăsurată de putere, în catastrofa unei tiranii, de pe urma căreia suferă groaznic propriul popor.

Cum stă Putin față de regele Casei Albe?

Măcinat de neajunsurile caracterului său infect și speriat de eventualitatea ca armata sa, repatriată după război, să-i ceară socoteală, dictatorul rus s-a certat mai nou la cuțite cu Donald Trump. Nu altceva reiese din faptul că, după ce Vladimir Putin i-a dezavuat americanului inițiativa aplanării conflictului din Ucraina, prin înghețarea lui de-a lungul actualelor linii de contact, ei nu și-au contramandat doar summitul, ci nu le-au mai dat voie nici măcar șefilor diplomației, Rubio și Lavrov, alias ”Javrov” să se întâlnească. Or, această interdicție indică o iritare bilaterală ruso-americană de zile mari. Una, de-o intensitate specială și fără precedent. Poate chiar aproape de una maximă.

Ce-i rămâne deci dictatorului de făcut, pentru ca să-l împiedice pe Trump să amplifice presiunile, între altele prin sancțiuni secundare și creșterea masivă a ajutorului militar pentru Ucraina, din care să facă parte și armele de care se teme Putin poate cel mai rău, în speță rachetele de croazieră de tip Tomahawk? Descurajarea.

Îi rămâne frica. Dar ce fel de frică mai poți genera și întreține, când ai o armată parțial înfrântă, în luptele cu arme convenționale, de o putere de mărime mijlocie ca Ucraina? Când până și ISW a ajuns să releve că pierderile lunare uriașe în oameni ale Moscovei depășesc numărul recrutărilor, care au scăzut, de altfel, după un vârf din prima parte a primăverii? Rămâne goala amenințare nucleară rusă.

Rămâne frica irațională a unor occidentali și, nu în ultimul rând, cea de toate zilele a noului Trump pacifist și neofit creștin, de cel de-al Treila Război Mondial și de un conflict nuclear cu Rusia, care să verse sânge de militari americani. Și care să-i compromită altfel curajosului șef al statului american perspectiva Premiului Nobel pentru Pace. Pe această claviatură a angoaselor joacă brusca poftă a lui Putin de exerciții nucleare cu implicarea întregii triade a componentelor terestre, maritime și aeriene ale Kremlinului. În mod evident, aceste exerciții  atomice sunt un bau-bau rusesc, dar nu e sigur că bluful nu va avea, totuși, impactul scontat asupra minții mai degrabă simple a liderului SUA, a cărui inimă vitează nu poate compensa spaima de a deveni președintele sub care America va intra într-un nou război.

Neamprostia de peste ocean

De această perspectivă, lui Trump pare să-i fie literalmente groază. În plus, nici el nu e un aristocrat. Ba l-a mai ajutat și pe un neam aproape la fel de prost ca Putin să ajungă, vai, vicepreședintele Statelor Unite. S-a aflat mai nou, că J.D. Vance, cazat la ”King David”, hotelul de lux unde li se oferă la Ierusalim cele mai somptuoase încăperi somităților venite în vizită în Israel, a insistat să fie dată afară o doamnă din apartamentul pe care a stăruit că-l vrea, neapărat, pentru el. El, hillbilly, progenitura din Munții Apalași ai unei dependente de droguri, care a avut fericirea să fie crescut de bunici și ghinionul să nu aibă parte suficient de educația lor. Care a avut inteligența de a se și autoeduca, dar nenorocul de a nu avea profesori destul de buni nu pentru obârșia, cât pentru petele albe din creșterea sa.

Altfel, echipa sa n-ar fi fost cotată de un martor bine conectat, reluat de o editorialistă a ziarului New York Post, ca una dintre cele mai tupeiste, intruzive, impertinente și insolente din camarilele adesea extrem de nerușinate, agresive, îndrăznețe și recalcitrante, care calcă la Hotelul Regele David din Orașul Sfânt. Ca vicepreședinte, Vance, care se repede dimineața entuziast la abundentul mic dejun oferit de hotel, de parcă n-ar mai fi văzut mâncare, nu e unicul de vină pentru că e cum e. O parte din culpă îi revine celui care l-a numit în funcție.

De ce a ascultat Trump de sfetnici răi, precum Tucker Carlson, Peter Thiel și Elon Musk și l-a numit pe Vance? Nu știa el că dreptul ”îşi alege cu grijă prietenii, dar calea celor răi îi duce în rătăcire”, cum ne învață Pildele lui Solomon? L-o fi simțit ca fiind plămădit din aceeași făină cu el? Și dacă da, vai de capul lui? Vai de al americanilor! Și, mai ales, vai de al ucrainenilor și israelienilor, vai, în orice caz, și de al nostru.

Pentru că va dura mult până ce eșecurile i-ar putea cizela îndeajuns pe factorii de răspundere de peste ocean, încât să-i transforme în liderii necesari lumii libere. Pentru că va trebui avut răbdare înainte ca ”nuiaua să se lipească de spinările nesăbuiților”. Până când ”trece furtuna și cel rău nu mai e”, iar ”venitul celui rău nu mai e folosit pentru păcat” (Prov. 10/13,16), ca al lui Putin. Singura speranță rezidă în faptul că, spre deosebire de Putin, Trump și Vance au alături oameni de la care dau semne să învețe înțelepciune. Între ei, șefa statului major prezidențial, Susie Wiles.

Acestea fiind spuse, ne apropiem de fericita dezlegare a misterului stăruitoarei aderențe a majorității americanilor la opțiunea Trump, în contra unor candidaturi prezidențiale republicane dintre cele mai valoroase, onorabile și promițătoare, ca a lui Nikki Haley.

Trump și opțiunea americanilor pentru el

 În majoritatea lor, americanii par să fi estimat, ori să fi resimțit instinctiv, că ar face față mai bine agresivelor provocări ale extremei stângi un candidat vădit mai puțin sensibil decât aristocratica ex-ambasadoare a Statelor Unite la ONU și guvernatoare în Carolina de Sud.  Căci pare mai greu de ținut piept barbariei (alianței dintre progresiști și teroriști de epocă de piatră, ca Hamas), când insiști să te porți invariabil, cu oricine, cu mănuși fine, de mătase. Iar Trump nu părea deloc dedat metehnei unui exces de politețe față de marii inamici ai SUA.

Dar narcisismul (mai mult decât orice posibilă neam-prostie) îl distruge. E ”o urâciune pentru regi să facă rău, pentru că prin dreptate se întăreşte tronul”. (Prov 16,12). În ce-l privește, ”cel ce urăşte mustrarea este prost” (Prov 12,1). Iar ”poporul piere din lipsă de îndrumare”. Și ”numărul mare de sfetnici aduce victoria” (Prov 11,14). Catastrofa constă în faptul că, dacă sunt liderii superputerii și urăsc mustrarea, nenorocesc global, nu doar pe supușii lor.

În anii 70 a făcut epocă o carte proastă, numită ”Limitele creșterii”, care a continuat să alimenteze decenii la rând, cu aparent mai multă finețe decât marxismul, depășitele critici anti-capitaliste ale extremei stângi. Azi, lumea liberă pare a avea nevoie de o altă carte, intitulată ”Limitele creșterii proaste”. Și de un volum II cu titlul: ”Limitele neamului prost”.