Lupta lui J.D. Vance cu Europa. Ce n-a înțeles el. Și ce nu par să înțeleagă europenii

Europa e sub șoc. I l-a pricinuit discursul lui J.D. Vance de la Conferința de Securitate de la München. Și cum se întâmplă după traumatisme și chiar în timpul lor mulți politicieni și formatori de opinie vorbesc, vai, fără șir.

Da, cuvântarea lui Vance e istorică, pentru că a instituit o cezură în raporturile transatlantice. Dar nu e prima oară că se instalează un hiat în relațiile statelor de pe cele două maluri ale Atlanticului. Nici ascensiunea lui Hitler n-a avut darul să amelioreze legăturile dintre continente. Dimpotrivă.

Dar ca să stabilim riguros natura acestei discontinuități transatlantice, e bine să recapitulăm ce anume a reproșat Vance (și America noii administrații) Europei. Vance i-a vexat pe liderii continentali, deplângându-le deficitele democratice și ”frica de propriile popoare”, precum și tendința de a restrânge libertatea de exprimre și de opinie și de a se izola de vocea partidelor populare. El a cerut să se dărâme ”zidurile ignifuge” despărțind elitele politice europene de izolatele formațiuni populiste de dreapta. Vance trimisese la păcatul întreruperii de alegeri în România și la îngrădirea în Europa a libertății de opinie și de exprimare mai ales în rețelele sociale, în baza ideii de a se combate ”ura” și ”fake news.

În ce măsură a avut dreptate?

Puțini știu că, înainte ca Vance să vorbească, președintele Germaniei a jignit America, reproșându-i o prezumtivă ”cruzime”. Anterior, europenii îl demonizaseră ani la rând și pe Trump, și pe susținătorii lui. Ceea ce nu înseamnă că America trebuia să se răzbune și să-i vexeze pe nemți și europeni.

Dincolo de controversata opțiune diplomatică a criticării gazdelor sale germane, și încă într-o manieră care a fost interpretată drept imixtiune în procesul electoral german, Vance a rostit niște adevăruri dureroase, dar care trebuie spuse și dezbătute. N-au fost dezbătute, pentru că, după un vechi obicei foarte comod când liderii europeni descoperă că sunt în culpă, soțiile europene criticate pe drept, au început să-l boscorodească pe soțul lor american bădăran și insensibil, iar apoi să țipe la el din rărunchi și, isterizate, să-l plesnească din răsputeri.

Dar în fond, ceea ce a spus Vance e perfect valabil. Elitele politice europene se tem realmente de propriile popoare. Și da, cenzurează de mama focului, după ce Digital Act le-a dat voie, vai, să intervină adânc, în rețele, în libertatea de exprimare și de opinie. În numele apărării democrației, se înțelege. Și în numele combaterii urii și dezinformării, desigur.

În fine, anularea alegerilor românești a fost, într-adevăr, un păcat grav la adresa constituției românești, a spiritului ei democratic și a democrației. Fiindcă democrația se bazează pe doi piloni: libertatea de exprimare și de opinie, pe de o parte. Și alegerile libere, pe de alta.

Liderii europeni lovesc de mult cu toporul în ambele. Iar aceste lovituri nu devin mai bune pentru că intenția lor declarată e lăudabilă. Pentru că drumul spre infern e pavat cu bune intenții. Și pentru că atunci ne putem întoarce în evul mediu, când Inchiziția ne spunea ce e bine și ce nu, sau ce se definește ca ură anticatolică și trebuie pedepsit cu arderea pe rug.

Nu ameliorează principial nimic faptul că acum ”arderea” are loc prin blocarea de conturi în rețele. Prin demiterea din funcții. Prin excluderi din spațiul public, cu tot cu interdicțiile de invitații și participări la reuniuni și emisiuni și alte unelte alcătuind instrumentele de tortură ale culturii anulării. Ori că se dă frâu liber disprețului față de voința alegătorilor (cum s-a întâmplat când Angela Merkel a întors pe dos un scrutin parlamentar regional, anulându-l de la distanță, în timpul vizitei ei în Africa de Sud, pentru că învingătorul primise voturi de la AFD).

În ce măsură se înșală europenii?

Ce nu înțeleg liderii europeni (sau mai precis nu vor să înțeleagă, inducându-i în eroare și pe europenii mai slabi de înger, care nu pot lua distanță de eurocentrismul lor obsesiv și naiv) e faptul că, în democrații veritabile, scopul (bun) nu scuză mijloacele (rele). Nici ideea apărării și prezervării democrației prin despicarea pilonului ei principal, libertatea exprimării și opiniei, nu justifică acțiunea tăierii lui. Dimpotrivă. Pentru că rezultatul final al unei astfel de pseudo-salvări a democrației este îngroparea ei definitivă.

Nu e deloc întâmplător că liderii europeni se manifestă ca și cum n-ar înțelege acest adevăr elementar și central pentru democrații, cunoscut de toți studenții la politologie din primele semestre. Sau de pe băncile școlii, dacă au fost atenți. A-l admite e a recunoaște că amputează libertatea de exprimare și de opinie pentru a se menține la putere. Și că n-au argumente mai bune decât cei cărora le refuză dezbaterea, dialogul, cearta pe bază de fapte și raționamente. Și că le e frică de popoarele lor, care vor să-i trimită acasă după ce au făcut-o de oaie. Și că n-au încredere în națiunile lor și în discernământul acestora, deci în capacitatea lor de a determina cine e un șarlatan legionar securist și nazist și deci ineligibil, și cine nu și poate fi deci ales.

Cine sunt acești dregători ai Bătrânului Continent? Maria Sava i-a caracterizat just, notând că ”acești lideri europeni atât de ofuscați acum de năzdrăvăniile lui Trump sunt aceiași puși la capătul mesei lungi de către Putin, aceiași care au tergiversat luarea unor decizii serioase de la începutul războiului din Ucraina (de Armenia și de Georgia nici nu se mai discută), aceiași care au închis și închid ochii la încălcarea embargoului pus Rusiei.” Și, adaug eu, aceiași, care, în ciuda avertismentelor lui Trump din primul său mandat, au neglijat în trei ani de război în Ucraina să-și construiască armate redutabile.

Între țările care au păcătuit cel mai mult, în această privință, sunt Germania lui Scholz și România lui Iohannis. Prima prin insistența tăierii libertății de opinie, adoua, prin disprețul față de mecanismele democrației și necesitatea lustrării societății de securism.

Or, tocmai din aceste țări se aud cele mai stridente urlete de indignare în reacție la declarațiile lui Vance. Et pour cause. Iată două din țările cu democrațiile cele mai șubrede de pe continent. Să fie oare o întâmplare că unele din cele mai sinistre mișcări totalitare s-au născut, prin marxism, cuzism și nazism tocmai în aceste două țări?

Să fie oare o întâmplare că relațiile lui Trump cu o țară europeană ca Polonia, par net mai bune decât cele întreținute cu Germania?

Să fie oare o întâmplare că Polonia primește multe laude de la șeful Pentagonului pentru realizările sale militare și politice, după cum relevă Diana Rusu? Nu. Pentru că încă din primul mandat Trump, Polonia ”s-a poziționat pozitiv față de președintele republican”…A urmat apoi administrația Biden, Putin a invadat…Ucraina, iar Polonia și-a văzut de treabă: a făcut front comun cu Kievul, a mobilizat balticele, și-a turat motoarele producției militare. În curând depășește 4% din PIB cu cheltuielile militare.” Iată de ce ”e numită un aliat model. Nu pentru că e perfectă și nici pentru că a fost desființată ca stat de 5 ori în istorie. Ci pentru că nu a băgat capul în nisip ca struțul nostru dâmbovițean și nu mai vrea să mai fie vreodată în poziția de victimă și de ghiocel.”

Ce n-a înțeles Vance.

E trist, mai degrabă decât amuzant faptul că tocmai în Europa cea doldora de antisemitism și antiamericanism se hiperventilează în raport cu declarațiile unui vicepreședinte american, în a cărui țară anti-europenismul e inexistent, iar antisemitismul marginal. E de-a dreptul grotesc, ca tocmai de pe Bătrânul Continent să i se dea lecții de democrație Americii, care a salvat în repetate rânduri Europa de lideri totalitari ca Hitler și de secretarii generali sovietici și comuniști.

Or, tocmai asta pare să nu fi înțeles prea tânărul vicepreședinte american. În Europa, spre deosebire de America, liderii chiar au motive istorice să se teamă. Nu atât de popoarele lor, cât de mișcările totalitare care tot răsar din mijlocul lor. Iată de ce ”zidurile ignifuge” despărțind elitele politice europene de formațiunile extremiste au rațiunea lor.

Trebuie demolate? De la caz la caz. Dar în orice caz nu trebuie să fie dărâmate unilateral. Și nu doar extrema dreaptă e un pericol. În fapt, în Europa, populismul de stânga care a inundat continentul cu o vastă imigrație ilegală, islamistă, și cu băile de sânge provocate de teroriștii ei pare în prezent a fi de departe un pericol mai mare și mai acut.

Vance se înșală și mai grav în altă privință. În chestiunea valorii alianțelor europene, care au fost alături de SUA după mega-atentatele de la 9/11. Și, prin extensie, în chestiunea Rusiei. Despre care Vicepreședintele american crede că ar fi, alături de China, un pericol chipurile ”mai redus” pentru Vest și democrațiile ei decât primejdia internă, woke, reprezentată de progresiștii europeni care amputează libertatea de opinie și au permis islamizarea Europei.

Ceea ce nu este o calibrare neapărat justă a riscurilor actuale. Putin și-a pornit cruciada pseudo-mesianică, un genocid, care, dacă nu e oprit iar dictatorul învins, va afecta direct și Polonia, și restul Europei aliate. Naivitatea pacificatorului Trump ar fi putut părea simpatică altădată, unor poltroni ca Neville Chamberlain. Lașul căruia, cum îmi amintește Emil Tite, Churchill i-a spus după rușinea anglo-franceză în fața naziștilor de la München, 38: “Vi s-a dat de ales între război și dezonoare. Ați ales dezonoarea și veți avea război”.

Americanii, din rândul cărora nu s-a ridicat niciodată un Hitler sau Stalin, Antonescu sau Codreanu, au vădit mari dificultăți în a- înțelege iraționalismul unor fasciști europeni ca Putin.

Iată zona din care proiectul relansării Americii ar putea eșua și în care s-ar cere ca europenii, în loc să urle isteric, pradă unui imbecil complex de superioritate, ar face bine s-o ajute să se lămurească.

Filo-rusismul unei părți izolaționiste, inepte, sau după caz trădătoare a administrației americane, riscă să mai dea mult de furcă unui Vest, care, oricât de disperat invocă Zelenski ”armata europeană”, o oștire iresponsabil nestrânsă timp de trei ani, nu se poate lipsi de SUA. Cu atât mai mult cu cât Vestul se confruntă nu doar cu Moscova, ci cu alianța ei sino-iraniano-nord-coreeană.

Liderii occidentali ar trebui să-și îngroape rapid securea războiului intra-occidental, apucându-se de treabă să astupe prăpastia transatlantică și să nimicească împreună amenințările date.