Câștigă Macron? Le Pen? Niciunul dintre ei? Nu e clar cine va reuși să parvină în turul doi.
Dar mi se pare posibil, chiar probabil, ca Emmanuel Macron să nu se impună în scrutinul de balotaj, chiar dacă trece, așa cum indică sondajele, de primul tur. Iar în acest proces electoral rolul decisiv îl va avea un outsider: Eric Zemmour.
Creditat cu două zile înainte de acest prim tur cu aproximativ un sfert din intențiile de vot, liderul în exercițiu al Hexagonului e în vădită pierdere de viteză. Îl talonează îndeaproape, ca și la scrutinul precedent, Marine Le Pen, reprezentata unui soi de stânga-dreapta naționalistă, economic socialistă, dar antiimigraționistă, tipică, în parte, pentru urmașii iacobinismului francez.
Întrucât femeia și-a diluat puternic, în ultimii ani, pozițiile de dreapta, astfel încât să pară eligibilă burgheziei, dreapta reală, pură și dură s-a orientat spre un gaullist radical, pe care presa s-a grăbit să-l descrie, fals, drept rasist, antisemit și extremist de dreapta, deși Eric Zemmour, un scriitor, jurnalist și istoric provenit dintr-o familie evreiască nu e nimic din toate astea.
E doar reinventatorul unei mișcări naționaliste franceze cu ample reverberații interne și externe, ca antidot al alianței dintre islamism și stânga radicală și, ca atare, un candidat radical anti-imigraționist. Unul care chiar crede în teza marii înlocuiri.
Așa i-a spus Renaud Camus în 2011 teoriei mai vechi, conform căreia populația albă europeană și, desigur, franceză, este substituită treptat de noneuropeni – cu precădere arabi, berberi și musulmani din Africa de Nord și din Orientul Mijlociu – prin imigrație în masă, spor demografic și reducerea natalității în europenilor, toate acceptate sau promovate de elitele autohtone.
A numi această teză o ”teorie a conspirației de extremă dreapta” a tabuizat discutarea ei deschisă și onestă și a prevenit cu succes nu doar dezbaterea, ci și demontarea ei argumentată. Ceea ce a promovat-o subcutanat. A stimulat adoptarea ei de către segmente largi ale unei populații pe drept dezabuzate de degringolada economică și de contraperformanțele financiare, politice și securitare ale unor lideri inepți și incompetenți, ca Macron și dezamăgite, în genere, și de elite culturale cedând ușor în războiul axiologic contemporan cu varii forme de radicalism progresist.
Eric Zemmour a detabuizat acest subiect, dezmorțind democrația franceză. A promis ”salvarea Franței” prin oprirea imigrației și sfârșitul impunității judiciare a delincvenței la care se dedau mulți imigranți. A mai făgăduit finalul răsfățului cu ajutoare sociale pentru cei care nu muncesc, iar celorlalți înlesniri populiste, menite să întărească economic, militar și demografic națiunea.
Ca salvaționist și lider al unei mișcări naționaliste e periculos în sine. Teoretic are mari șanse de a se impune, chiar dacă nu neapărat din prima sa încercare, debutând la 10 aprilie.
Înaintea alegerilor actuale a comis câteva greșeli tactice și principiale impardonabile. N-a înțeles ce se întâmplă în Ucraina. Deformat intelectual de antiamerianismul gaullismului și al unei părți consistente a Franței, ca și de obsesia imigrației, s-a arătat prea puțin sever față de crimele în masă și războiul de agresiune declanșat de Vladimir Putin și, în general, față de Rusia neoimperială. A derapat retoric în chestiuni istorice legate de regimul de la Vichy. În plus, prea onest de felul său, s-a poziționat pe un culoar prea radical ca să poată câștiga alegeri.
Ceea ce a favorizat-o masiv pe Marine Le Pen. Care s-a trezit, în raport cu dreapta radicală, în centrul spectrului politic. Grație lui Zemmour, ea are toate șansele să învingă acum, în confruntarea cu Macron, dacă reușește să parvină în scrutinul de balotaj.
Pentru că președintele în exercițiu s-a arătat prea plin de el, prea arogant și trufaș, prea prezidențial, prea departe de păsul națiunii, la prea mare distanță, în turnul său de fildeș, de grijile poporului și ale segmentelor tinere, dornice de schimbare, prea inconsistent în deciziile sale. Apoi, sub presiunea popularității temelor avansate de candidații dreptei, a adoptat și el măsuri judecate de stânga și de musulmani ca ”islamofobe”.
Și ele i-ar putea veni de hac, după ce au îngroșat masiv rândurile candidatului extremei stângi, Melenchon. Dar și superbia. Ca șef al statului, Macron și-a atribuit sieși o importanță enormă, una care nu i-ar fi permis, chipurile, o dezbatere directă, televizată, cu contracandidații săi.
Francezii nu-i vor putea ierta această evidentă inadecvare, agravată de faptul că interminabilele sale conversații cu tiranul criminal de la Moscova n-au adus nici cea mai vagă ameliorare a situației cumplite de pe frontul ucrainean.
Mai există însă și mult potențial pentru o surpriză de proporții. Dacă lui Zemmour sondajele îi atribuie circa 10 la sută din voturi, demonizarea lui în presă și de către elitele și adversarii politici garantează răspunsuri false într-o demoscopie prea de tot aleatorie din pricina fricii oamenilor de a răspunde onest la întrebările (adesea nepricepute) ale sociologilor. Iar cantitatea notabilă de buzz, de zomote, net mai mare decât ale altor candidați, pe care le-a produs Zemmour în rețelele sociale, măsurate de o aplicație specializată, îl indică, paradoxal, în turul doi.
Stânga reprezentată de extremistul Jean Luc Melanchon și de alți candidați socialiști și marxiști de stânga sau de extremă stânga nu par să aibă vreo șansă reală, dar pot juca un rol considerabil în scrutinul de balotaj. La fel de mică e a capacitatea de a se impune a centristei Valerie Pecresse de la Republicani.
În revanșă, existența unui mare număr de nehotărâți, care ar putea opta în ultima clipă pentru dreapta și, mai ales, pentru inavuabilul Zemmour, precum și dorința aprigă, tot mai stăruitoare, de schimbare într-o situație economică tot mai grea pentru tot mai mulți, una marcată de stagflație, ar putea lesne schimba aritmetica înțelepciunii convenționale, modificând componența candidaților în scrutinul de balotaj.
Oricine va câștiga, un lucru e cert. Dreapta naționalistă a devenit un factor determinant în ecuația politică franceză. În Franța se anunță altă republică. Una care o va fi cotit foarte puternic spre ostilitatea față de elitele europene, spre conservatorism și populism, spre societatea durabil divizată, dacă nu și spre revoluția naționalistă.