Rușii au omorât zeci de civili, între care și copii încercând să se evacueze din zona de război, printr-un atac cu o rachetă balistică cu rază scurtă de acțiune îndreptată spre gara din Kramatorsk.
Mii de oameni, toți civili, așteptau pașnic să urce în tren și să se refugieze. La ce scop militar folosește o astfel de crimă în masă deliberat comisă cu o rachetă ucigașă de copii pe care scria: ”pentru copiii noștri”?
Dacă nici acest act nu e unul cinic, de genocid, oare cum să definim genocidul? Și dacă nici acest act nu-i convinge pe intelectualii filo-ruși că iubitul lor Putin e un lider scelerat, care i-a ordonat (sau îi permite, ceea ce e aproape același lucru) armatei sale să extermine un popor, cu mic cu mare, (ori să-i frângă rezistența spălându-l pe creier prin chinuri și tortură), oare ce li s-ar părea mai persuasiv?
Auschwitz? Bergen Belsen? Treblinka? Sobibor? Sau Maidanek? Ce alimentează această neomenie, această cădere în barbarie hitleristă, în dispreț față de viața omenească, în pervertirea totală a noțiunii de om? Nu cunoaștem, poate, chiar toți factorii aceastei involuții infernale.
Dar știm că un rol de seamă pe acest drum spre iad joacă lașitatea, impunitatea, sentimentul cleptocratic al lui ”pentru că putem” și tradițiile rusești.
Resursele barbariei
De lașitate amintea, în reacție la această crimă, președintele Zelenski. Dar nu înainte de a anunța că salvatorii sunt la fața locului și încearcă să-i ajute pe cei răniți în baia de sânge soldată cu cel puțin 30 de morți. Aceștia sunt eroii nu doar ai Ucrainei, ci ai omenirii. Cât despre ceilalți, ”lipsindu-le curajul și puterea să ne confrunte pe câmpul de luptă, ei (neoamenii ruși) ne distrug cinic populația civilă”, a spus, nimerind-o pe deplin, președintele Ucrainei.
Dar la mijloc nu e, neapărat doar atât. Nimeni n-a fost pedepsit vreodată pentru crimele în masă ale comunismului și kaghebismului. Nimeni n-a făcut în Rusia o lustrație. Nimeni n-a plătit pentru zecile milioane de oameni torturați, deportați, uciși prin înfometare, asasinați cu un glonț în ceafă, omorâți prin defenstrare, iradiați cu Poloniu sau otrăviți cu umbrela bulgărească ori cu Noviciok.
De ce să se rețină niște inși crescuți în spiritul lui Ginghis Han? Ce să-i inhibe în pofta lor dezlănțuită de sânge pe niște polițiști politici și mercenari teroriști, crescuți în cultul omorului în masă cecen sau sirian, dacă Vestul stă cu mâinile în sân? Dacă nu amenință Rusia cu o intervenție directă într-un război în care n-a avut măcar bunul simț minim de a le da ucrainenilor un scut antirachetă?
Ce să-i civilizeze pe niște soldați care, în bunul obicei al prigoanei mujicului de către ”nobilii” ofițeri, sunt victimele tradițiilor crude și crunte de sadism, împilare și reprimare a oricărei urme de omenie între ostași manifestate și în armata lui Putin, așa cum s-au manifestat în a țarului sau a lui Stalin?
Răul și oprirea lui
Acest rău nu are limite, a mai estimat președintele ucrainean. Iar ”dacă nu e pedepsit nu se va opri niciodată”, a prezis, pe bună dreptate, Volodimir Zelenski.
Dar oare cine să-l pedepsească, de vreme ce poporul rus e educat de un patriarh care binecuvântează rachetele ce se abat asupra copiilor, femeilor și bătrânilor care fug din calea războiului, sfârtecându-i? Dacă e, în parte, manipulat, mințit și prostit, parțial corupt, parțial incapabil să se opună răului din cauza șocului și a represiunii? Ca și din cauza confuziei generate de intelectuali subțiri, care elogiază elocvent libertatea, dar cenzurează opiniile neconvenabile, ori conferențiază doct despre diferența dintre ”răul cel mare” și ”răul mai mic”, care li se pare a nu avea în el destul bine că să-i poată spună ticăloșiei pe nume și s-o exorcizeze?
Pe acești inși se bazează, între altele, agitpropul rusesc spre a relativiza răul comis. După ce a fost prinsă Moscova cu crima comisă, propaganda rusă o întoarce ca la Ploiești, afirmă chestii intenabile, cum ar fi că Rusia nu ar folosi armele utilizate în crimă, (în speță racheta destinată ”copiiilor”) că ar fi vorba de înscenări ucrainene, (sau ale altui inamic, de pildă cecen sau sirian, când sunt gazați, dimpreună cu familia și copiii, opozanții de lângă Damasc).
Dar oare cine să-l pedepsească dacă ucrainenii încă își mai așteaptă armele grele promise? Dacă stau să facă față uneia din cele mai ample bătălii ale actualei conflagrații, pe care o pregătesc forțele invadatoare ruse în preajma acelei regiuni numite Kursk, unde a avut loc o ciocnire epică de tancuri și blindate, una decisivă pentru campania rusă în cel de-al Doilea Război Mondial? Și pentru acest război, ciocnirea prezisă ar putea fi decisivă.
Dar oare cine să încline balanța către pedepsirea răului și oprirea lui, dacă ucrainenii nu primesc urgent ajutoarele militare necesare să-i facă față inamicului genocidar? Armele de care au nevoie ca să-l înfrângă pe inamic și să oprească răul, dând libertății o șansă de a se impune?
Iar dacă răul genocidar nu e oprit acum, asupra cui se va abate în curând? Asupra moldovenilor, a românilor, a balticilor, polonezilor și cehilor? Se aude, America? Se aude, NATO? Se aude, Europa?