Delir american la nivel înalt. Sub Trump, SUA își zdruncină alianțele

Președintele SUA, Trump, a șocat iar, afirmând (într-un interviu acordat lui Mark Caputo de la Axios), că ”acordul cu Teheranul” ar fi ”probabil, o capitulare necondiționată”. A Iranului, se înțelege.

În realitate este a Statelor Unite, după cum a reliefat cu zile în urmă fostul campion mondial de șah, Garry Kasparov.

Or, în martie, Trump ceruse verbatim ”capitularea necondiționată a Iranului”. La rândul său, J. D Vance a atacat statul evreu, afirmând în ziarul de extremă stânga New York Times, la adesa Israelului, că ”ești o țară de 9 milioane de oameni. Nu poți evita prin omucideri rezolvarea oricărei probleme de securitate națională pe care o ai”.

De ce nu s-a mai dus Vance în Elveția?

Vicepreședintele SUA n-a vexat doar Israelul și realitatea, ci s-a contrazis flagrant. Pe de o parte a declarat că ”nu are încredere în nimeni”. Dar atunci de ce încheie în numele țării sale un acord? Și încă unul cu un inamic care a înșelat în repetate rânduri încrederea Americii și propriile angajamente?

Iar apoi Vance a spus, nu mai puțin aberant, că ”nu-l îngrijorează posibilitatea ca Iranul să înșele SUA”.  Cum vine asta? Ce înțelegere s-a încheiat, de vreme ce nu ne interesează dacă unul din semnatarii ei o încalcă? Oare câte parale mai face?

În plus și el, și șeful său Trump l-au contrazis pe Secretarul Departamentului lor de Stat, Marco Rubio, când au declarat că Iranul ar avea ”dreptul la niște rachete balistice”. Pentru că le-ar avea și alții.

Da, le au. Dar alții (de pildă Arabia Saudită) nu sunt islamiști apocaliptici care terorizează regiunea și lansează agresiuni militare împotriva statelor vecine. Sau împotriva Americii.

Aceste poziții lipsite de orice principialitate, logică, moralitate sau consistență sunt efectiv intenabile. Căderea în ele a provocat un dezastru de imagine Americii. La urma urmei, SUA ar fi putut, dacă n-ar mai fi vrut războiul, să-l oprească fără să încheie vreun ”acord”, șocând, prin cel încheiat, toți aliații din regiune, inclusiv pe cei arabi. Nu era nevoie să lanseze semnale virulent antiamericane în regiune.

Motivul pentru care, spre disperarea lui Marco Rubio, s-a semnat înțelegerea zisă ”MOU-ia”?

Acest motiv e frica lui Vance de majorități și a lui Trump de verdictul burselor înaintea alegerilor de la jumătatea mandatului președintelui, care, la un preț crescut al petrolului, s-ar fi putut solda cu alunecări de teren electorale în defavoarea republicanilor și cu posibila suspendare a președintelui.

Acestea fiind zise, frica n-a fost nici de această dată un sfetnic bun. Iar paguba pe care a pricinuit-o nu va dispărea și nu se va compensa ușor. Pentru că, pentru un vot în plus (și un dolar în minus la baril) America și-a trădat principalul aliat din Orientul Apropiat. Ceea ce nu va scăpa nici dușmanilor, nici partenerilor strategici ai Statelor Unite. Din NATO sau din Golf.

Nu mai puțin grav: antanta americano-iraniană trădează poporul iranian, pe cel libanez, pe kurzi, pe sirienii și ciprioții ocupați de turci.

Iată de ce a evitat Vance deplasarea la Bürgenstock, în Elveția, precum și întâlnirea sa cu președintele ”Parlamentului” iranian sau cu alt demnitar islamist. Pentru că poza lui cu mai-marii mulahilor n-ar fi dat bine deloc nici în relațiile cu aliații și nici în rețelele sociale, după ce, în raporturile cu regimul de la Teheran, SUA au făcut-o indiscutabil de oaie. Nu doar dându-le teroriștilor averi.

Iar bătaia de joc, în ciuda tentativelor prezidențiale de a o întoarce ca la Ploiești prin ”framing”, prin răsuciri și înșurubări de sensuri și semnificații, ar fi fost uriașă. În America și, mai ales, în afara ei. Încât, date fiind crescândele critici interne, americane, republicane, dar și cele europene la adresa capitulării lui Trump și a vicepreședintelui său, respectiv a Americii în fața teroriștilor islamiști de la Teheran, Vance se ascunde. Și, făcând plăcere extremei drepte republicane, care se confundă, mai nou, cu aceea, la fel de antisemită, nu doar antisionistă, a stângii, atacă statul evreu. Ceea ce îndepărtează de Trump și de conducerea establishmentului republican suflarea creștină neoprotestantă de la baza lui.  

Încât nici lui Trump nu i-au căzut bine criticile dure formulate de senatori republicani ca Ted Cruz, potrivit căruia ”să dai miliarde unor demenți teocrați nu e o idee bună (și) cred că președintele a primit sfaturi proaste în privința acestui acord”.

Cine i le-a dat? Mai ales Vance. Nu mai puțin elocventă e distanța tăcerii de gheață asumată de Lindsey Graham, un asiduu comentator și altminteri un mare susținător al politicii externe trumpiste. Evident, Cruz, Graham și alții îl menajează, retoric, pe Trump. Iar Graham chiar a susținut de formă MoU, într-un tweet, fără să sprijine realiter acordul.

La fel, unii comentatori conservatori ca Ben Shapiro, care, criticând acordul cu Iranul, țin să calmeze lumea alarmată. Shapiro afirmă că MoU e rău, dar nu înseamnă mare lucru și nu e sfârșitul pământului, căci ar putea fi anulat după alegeri, nefiind decât o ”declarație de intenție” revocabilă.

Dar, după cum intuiesc și sugerează unii senatori republicani, date fiindu-le pozițiile dure, paguba făcută e mare și în parte ireversibilă. Degeaba au încercat ei, deci, alături de Rubio și Hegseth, să-i explice și lui Trump caracterul catastrofal al acordului cu iranienii. Care a stârnit spaime ample și în Europa, din pricina dimensiunilor și vitezei cu care actuala administrație republicană le-a depășit pe cele precedente, democrate și de stânga, în a slăbi SUA, Israelul și Vestul, stimulând concomitent terorismul, islamismul, radicalismul și tentativele de înarmare nucleară ale statelor arabe.

Iar toate astea în condițiile în care Iranul era aproape complet înfrânt militar.

Au dreptate cârtitorii republicani să se revolte?

Poziția criticilor republicani ai lui Trump, care evidențiază că acordul cadru semnat cu Iranul a slăbit America, întărindu-i vrăjmașii e, prin urmare, perfect valabilă. Cu atât mai mult cu cât avantajează clar și China, nu doar Rusia, aliații Iranului.

Am spus că, simbolic, semnarea lui la Versailles amintește fatal de gafa majoră a aliaților. Ei au semnat aici, cu Germania imperialistă, un tratat la finele Primului Război Rondial, care avea să-l pregătească pe cel de-al Doilea, mult mai sângeros, declanșat de Reichul hitlerist, reînarmat din pricina erorilor acelui acord și terminării în coadă de pește a primei conflagrații mondiale.

Rămâne de înțeles, ce l-a determinat pe Vance să adopte poziții antiamericane, frizând antisemitismul.

Nu e clar pe deplin de ce vicepreședintele, care este un intelectual veritabil, a căzut în capcana antievreiască în care au alunecat în trecut și alți politicieni americani de dreapta. De pildă ineptul Bush senior și  diplomatul său șef, James Baker, Pat Buchanan, una din surorile Rice. Iar apoi progresiști ca Obama, Kamala Harris și antisemitele de stânga din Congres.

Căci asemenea derapaje pun la grea încercare valorile americane și excepționalismul american.

Alunecarea în această direcție a ajuns totuși greu de evitat, date fiind majoritățile antisemite și antiamericane de dreapta și de stânga, precum și islamiste, de peste ocean și din lume. Majorități care includ mare parte din elita politică și culturală a Statelor Unite.

Pentru oameni politici și lideri, ispita aderării la asemenea majorități rele e uneori greu de temperat și controlat. Cum s-a văzut la Core, cel pe care, pedeapsă pentru căderea în pentru el irezistibila ispită de a confunda adevărul cu puterea poftită, l-a înghițit, în Biblie, pământul.

Rolul credinței

În plus, credincios creștin fervent, Vance s-a convertit la catolicism cu zelul neofitului. Totuși, el pare să n-aibă probleme cu imoralitatea încheierii de acorduri cu criminalii în masă ai propriului popor iranian. Nici să se lase tentat sau prins în mrejele anti-capitalismului și antiamericanismului pro-islamist și ostil Israelului, cu care au pescuit ultimii doi papi. L-au atras și părțile extremiste, izolaționiste ale mișcării MAGA. Care sunt antagonice Vaticanului doar în chestiunea imigrației. Leon al XIV-lea o vrea ca Francisc: fără control, debordantă, sufocantă, distrugătoare de civilizație creștină.

Vance i-a luat recent apărarea pro-imigraționistului Papă Leon, un împăciuitorist față de Iran și de islamiști, cu care adjunctul lui Trump a admis ieri că a vorbit recent. Leon nu și-a ascuns virulenta opoziție față de combaterea Iranului islamist, condus de teroriști și asasini în masă. Totuși, Vance a opinat că Suveranul Pontif n-ar fi ”un progresist extremist”.

Dimpreună cu aparentele constrângeri electorale, toate acestea l-au determinat pe Vance, un apropiat al liderului extremei drepte antisemite, Tucker Carlson, să preia conducerea facțiunii pro-iraniene din administrația americană și să-l împingă și pe Trump în această nefericită direcție. Una care le distruge ambilor lideri un bilanț diplomatic altfel de oarecare succes.

Inutil de subliniat că și Trump, și Vance au depășit în rău tot ce-a făcut America extremei drepte sau extremei stângi înaintea lor. Ar fi fost net mai bine pentru ei, pentru America și pentru Vest, nu doar pentru Israel, să asculte de sfaturile singurului om politic de tip Churchill din SUA.

E vorba  de senatorul republican Lindsey Graham. Care, bun cunoscător al Declarației de Independență și al Constituției scrise de fondatorii creștini ai SUA, se pregătește să devină din susținător aprig al lui Trump un adversar ferm, după ce președintele a ignorat avertismentul senatorului, un partizan al excepționalismul american: ”dacă America scoate din priză sprijinul pentru Israel, Dumnezeu ne va scoate nouă din priză susținerea Sa”.

Pasajele biblice la care face aluzie vorba lui Graham se referă la promisiunea divină făcută lui Avraam în Geneză/12,3 ca și la profeția neevreului Bileam (Valaam) în Num 24,9.