SUA, Groenlanda, Europa. Ce suntem? Prieteni? Aliați? Inamici?

Trage pisica de coadă, să vedem: ce se întâmplă? Se va întoarce și te va zgâria. Acum, ”că s-a făcut noapte și e târziu”, hai să vedem, vorba manelelor ”copilului-minune”, ”cine-o fi de vină, cine-o fi greșit, dintre noi doi oare, că ne-am despărțit”?

Am citit un comentator din Braunschweig oțărât foc pe Trump și pe pretențiile lui siderante, groenlandeze. Publicistul german consideră că a revendica sau obține prin presiune, precum SUA, anexarea Groenlandei, deci a teritoriului unui ”stat prieten” ca Danemarca, (o parte a UE) transformă țara cu pricina, în speță America, ”din aliat și protector, în inamic”.

Nu sunt puține sau marginale astfel de voci europene. Care au dificultăți în a sesiza contradicția ascunzând, în fapt, adevărul chinuitor al situației noastre, europene. Și anume, că e absurd să califici în aceeași propoziție și răsuflare un stat ca ”prieten”, deși tot tu îl etichetezi după alte câteva cuvinte ca ”inamic”. Ce e acest stat, deci: inamic? Sau prieten?

Ne deranjează revenirea prietenului, adică a Americii, la Doctrina Monroe și la politicile de forță ale secolului XIX?

Bineînțeles. De aceea s-au repezit mulți alături de europeni antiamericani, alături de ruși, de chinezi și de islamiști, să demonizeze arestarea unui șef de Cartel de droguri uzurpator de președinție, ca Nicolas Maduro, știind bine că dictatorul de la Caracas și-a devalizat, înfometat și ucis poporul mai rău decât tizul său român de la București, Nicolae Ceaușescu. Dar cum să i se dea voie Americii să treacă la acțiune și să se apere activ?

Și apoi, cum să nu devii antiamerican, dacă Trump șubrezește vizibil, prin revendicarea Groenlandei, alianța sa cu europenii, dacă suntem cetățeni ai Bătrânului Continent? Nu realizăm că suntem lipsiți de putere? Nu ne bizuiam noi pe o ordine mondială bazată pe reguli, nu pe forță, reinstaurată, aparent, după războiul cu Hitler, în 1945?

Ba ne bizuiam. Pentru că erau reguli gigea. Ne provocau dureri de cap? Defel. Dimpotrivă. Deși lumea se vedea plină de războaie și de genocide, noi eram mereu pe cai mari. Nota de plată o achitau americanii. Ei ne apărau, ei plăteau pentru sângele vărsat al militarilor lor în teatre de război care ne priveau direct, concedându-ne taxe avantajoase, ca noi să exportăm cât mai multe Merțane, VW-uri și BMW-uri în SUA.

Ne-a convenit să călărim America?

Ba bine că nu. În răstimp, ne-am folosit grăsimea care l-a îngrășat pe Ieșurun (De 32.15 și 33.5, Is 44,2) ca să dăm tare din copite. Ne-am îndrăgostit de Putin și de gazoductele lui, de China comunistă și de robii ei.

Și, mai ales, de Iran și de islamiștii lui teroriști. Am propulsat la putere, în capitalele occidentale, extremiști de stânga. Am promovat cultura woke a anulării. Am impus cenzura. Am început să amendăm isteric cu și fără motiv rețele de socializare americane ca X/Twitter, pentru că nu s-au conformat foarfecelor UE, forfecând opinii și exprimări sub pretextul combaterii urii și dezinformării. Am deschis larg porțile unei imigrări debordante de mase antisemite și antiamericane, cărora nici prin cap nu le trece să se integreze în Vest.

Apoi ne-am trezit în războiul declanșat prin invadarea Ucrainei de către Rusia. Iar am cerut ajutorul SUA. Care, în timp ce se auto-nimicea prin imigrație dezlănțuită și nelimitată, precum și prin inflație și distrugerea disuasiunii, în cataclismica retragere americană din Afganistan, l-a acordat cu țârâita, astfel încât Ucraina, spre bucuria Germaniei și Europei de Vest, n-a putut învinge Rusia. De frica schimbării lui Putin și a eventualității de a fi înlocuit de un dictator rus și ”mai rău”. Nici Israelul n-a fost lăsat să învingă clar și definitiv în fața teroriștilor islamiști, interpuși ai Iranului.

Cel din urmă a continuat să amenințe, nuclear, statul evreu, principalul aliat din Orientul Apropiat al Americii. Pe care liderii europeni de stânga l-au demonizat și pedepsit în fel și chip. Stimulând, bunăoară, terorismul islamist (care nu e doar antisemit, anticreștin ci și antiamerican) prin recunoașterea unilaterală a unui ipotetic ”stat palestinian”.

Ok.

Dar înseamnă toate acestea ca America să fie îndrituită ”să înfigă un pumnal în spatele” Europei, furându-i Groenlanda?

Defel. Dar a furat-o? Nu vorbim vorbe și e bine să înțelegem de ce? Altfel spus, înainte de a articula condamnări la moarte ale alianței nord-atlantice, e util să examinăm cu reală atenție și situația generală, și pe a noastră, și părerea acuzatului. Sau a avocatului apărării. Și motivele persecuțiilor mutuale.

Ce fel de Europă se simte cu ”pumnalul înfipt în spate”? Aceea care n-are de fapt nevoie de Groenlanda și n-o poate apăra, (pentru că n-a făcut până acum riguros nimic pentru apărarea ei de Rusia și China) dar îi place să le dea bobârnace americanilor, uitând că și președintele SUA Andrew Johnson a cerut teritoriul arctic în 1867? Iar apoi a solicitat Groenlanda și președintele William Taft în 1910?

Despre ce Europă vorbim?

Uniunea care a provocat Brexitul, călcând în picioare cu jurisprudența ei drepturile pe care britanicii au început să și le câștige de la Magna Carta, acum peste opt veacuri?

Aceea care l-a înjurat ca la ușa cortului pe Trump, încă din 2016, iar înaintea lui pe orice candidat conservator la președinția SUA, care propunea să nu se mai scoată la mezat interesele și valorile americane?

Aceea care a preferat valorilor occidentale gazul lui Putin și munca ieftină a sclavilor chinezi?

Europa care s-a metamorfozat sub ochii noștri, devenind terenul de joacă al alianței socialisto-islamiste, ieșite în stradă, după masacrul comis de Hamas în Israel, la 7.10.23, ca să cheme la genocid antievreiesc local și planetar prin ”From the River to The Sea” și ”globalize the Indifada”?

Europa care, vorba scriitorului francez Michel Houellebecq, ”se supune”, cum îi cere islamul, în timp ce imploră SUA să continue s-o apere și să se lase înjurată ca la ușa cortului?

Poate că Europa nu e chiar atât de nevinovată că în SUA tot mai mulți încep să n-o mai considere continentul-prieten de odinioară, ci o percep tot mai frecvent ca teritoriu ostil?

Dar își poate oare permite Bătrânul Continent această ostilitate? Iar Europa această percepție? Chiar crede Europa că n-are de plătit un preț pentru că decenii la rând a băgat în buzunar banii necesari investițiilor în apărare, inclusiv după ce a văzut, cât nu era orbită ideologic, ce-i face Rusia Ucrainei?

Ce vrem? Nu o anexare, ci o schimbare

E ușor să ne decuplăm de realități la instigările unor profesori de ”anticomunism” , loviți de sindromul pseudo-religiei zisă ”tulburare mentală anti-Trump”, profesori autodeclarați ”incapabili să distingă” între un președinte liber ales, fără crime la activ, precum cel american, și un uzurpator tiranic ca pseudo-președintele Maduro, narco-traficantul cu mâinile abundent pătate de sânge.

Ce fel de politolog sau istoric e insul care nu poate deosebi între doi lideri aflați moral, politic, juridic și legal la poluri opuse?

Da, e lesne să afirmăm, ca premierul Groenlandei, Jens-Frederik Nielsen, că ”amenințările, presiunile și discuțiile despre anexare nu își au locul între prieteni. Nu așa vorbești cu un popor care a dat dovadă de responsabilitate, stabilitate și loialitate de nenumărate ori. E destul. Gata cu presiunea. Gata cu insinuările. Gata cu fanteziile despre anexare…” Căci anexarea ar fi, realmente, ilegală și America nu va proceda la alipirea insulei decât forțată de împrejurări (și de o Europă care va refuza s-o invite să-și amplaseze bazele militare în Groenlanda).

Mai greu e efortul de a gândi independent și de a înțelege, introspectiv, răul pe care ni-l facem singuri, neînțelegându-ne cum trebuie poziția. Și mai dificil e să ne adecvăm unei situații în care e clar că, aflându-ne în continuare mai aproape de valorile americane decât de cele islamiste, putiniste și comuniste, suntem vânatul dictatorilor răsăriteni și trebuie să ne apărăm, inclusiv în Groenlanda, cu ajutor american, dacă vrem să avem vreo șansă de izbândă. Caz în care vom conveni că, dacă soțul nu ne mai vrea cum suntem, poate are un pic de dreptate și e bine să ne mai schimbăm, noi, nevasta europeană, dacă a divorța de bărbatul nostru ne-ar costa prea scump?

Văzută astfel, declarația în chestiune a puterilor europene (Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania, Polonia și Danemarca) e bună, e frumoasă, dar aproape cu desăvârșire lipsită de substanță.

Spun Merz și colegii lui așa: ”securitatea arctică rămâne o prioritate cheie pentru Europa și este critică pentru securitatea internațională și transatlantică. NATO a clarificat faptul că regiunea arctică e o prioritate, iar aliații europeni fac eforturi suplimentare. Noi și mulți alți aliați ne-am sporit prezența, activitățile și investițiile pentru a menține zona arctică în siguranță și pentru a descuraja adversarii. Regatul Danemarcei – inclusiv Groenlanda – face parte din NATO. Prin urmare, securitatea în zona arctică trebuie realizată colectiv, împreună cu aliații NATO, inclusiv Statele Unite, prin respectarea principiilor Cartei ONU, incluzând suveranitatea, integritatea teritorială și inviolabilitatea frontierelor. Acestea sunt principii universale și nu ne vom opri din a le apăra. Statele Unite sunt un partener esențial în acest demers, în calitate de aliat NATO și prin acordul de apărare dintre Regatul Danemarcei și Statele Unite din 1951. Groenlanda aparține poporului său. Depinde doar de Danemarca și Groenlanda să decidă în chestiuni care privesc Danemarca și Groenlanda.”

Ce omite această declarație?

Ea nu ține seama de natura relațiilor transatlantice actuale. De răceala acestor raporturi. Și de cauzele ei europene, care au determinat SUA să creadă că, pentru apărarea flancului ei nordic, nu s-ar mai putea bizui pe apărarea colectivă cu Bătrânul Continent, cel doldora de imigranți, de pro-teroriști, de cenzori și de antiamericani.

În răstimp, potrivit autorităților norvegiene, rușii s-au și infiltrat deja în cercul Arctic, în nord-estul Norvegiei, deghizați ca ”pescari” în portul Kirkenes. Fără că NATO să poată opri infiltrarea.

Înseamnă toate acestea că retorica administrației Trump ar fi ok? Nu tocmai. Nu neapărat. Doar dacă, precum cererile americane repetate de augmentare a bugetelor militare europene, vor sfârși prin a șoca Bătrânul Continent, trezind în fine elitele la realități. Și determinându-le să treacă de la vorbe la fapte pro-occidentale.

Așa că mai întreb odată: ”cine-o fi de vină, cine-o fi greșit, dintre noi doi oare, că ne-am despărțit”? Voi evita să răspund: ”nu e vina mea, poate nici a ta, dar cu soarta-n viață nu te poți juca”. Voi prefera, în schimb, a-mi asuma culpa ca să-mi ameliorez destinul.