Celălalt război pe care-l va pierde Rusia. Și cazul Vulcănescu

”Bellua qua non occisa homo non potest vivere” (monstrul fără de a cărui ucidere omul nu poate trăi) nu e rațiunea. Acest monstru nu e nici cunoașterea din copacul științei binelui și răului, cum credea Lev Șestov, citându-l pe Luther. E tiranul totalitar și genocidar cu tot cu fructul otrăvit al faptelor lui.

Cu el și cu complicii lui, ca și cu alții ca ei, globul nu se va putea împăca în veci pururi, cât timp vor locui oameni pe el.

Ce înseamnă toate acestea pentru Rusia?

Rusia va pierde războiul în curs. Nu doar pentru că e o țară postcomunistă al cărei dictator i-a modificat formal ideologia prevalentă, fără să scoată comunismul și, ca atare, incompetența comunistă, inclusiv cea militară, din ea.

Astfel încât comandanții, inepți, iresponsabili, corupți și lași, își adună la un loc trupele cu telefoanele mobile în buzunar, prezentându-i inamicului pe tavă ca să fie jertfiți în masă. Îl va pierde și pentru că lumea nu va putea suporta să-l câștige. Ideea unei victorii putiniste a devenit, ca sub naziști Hitler, bestia monstruoasă, fără de a cărei ucidere omul (demn și liber) nu va putea trăi.

Ca atare, înfrângerea Rusiei pe front va fi dublată de capitularea într-un al doilea război, mai puțin sângeros, dar cu impact net mai puternic și îndelungat decât actualul conflict militar.

Acest război secund (spre deosebire de primul, de agresiune, declanșat de Rusia pentru teritorii și asumat de Ucraina pentru libertate) se dă pentru memorie. Se poartă pentru cartea de istorie, pentru narativul câștigător.

Și așa cum eșuat Germania nazistă în tentativa de a se justifica în ochii posterității, în ciuda abilității ieșite din comun a unui propagandist de felul lui Goebbels, așa va suferi un teribil fiasco și mai puțin talentatul, dar net mai larg răspânditul agitprop rusesc.

Pentru că lumea poate ierta și uita multe, dar nu și războaiele de agresiune cu impact global, însoțite de răsturnări ale ordinii mondiale și tentative de genocid. Războaie și violențe care o pun în pericol de subjugare totală sau de pericol de extincție. Ceea ce nu înseamnă că-și formează opinia ușor. Dimpotrivă, sentința istoriei se cristalizează greu și, fapt curios, pare legic să se înăsprească ușor.

La început, Rusia se va codi să-și admită crimele. De la un moment dat ar putea, ca Germania post – și antinazistă, să devină un judecător mai sever al propriei deraieri totalitare decât alții. Căci crimele comise de Rusia nu sunt doar abominabile. Sunt imprescriptibile, precum cele naziste.

Răspunderea pentru crime imprescriptibile

Bătălia pentru imagine a naziștilor și a aliaților lor fasciști a durat incomparabil mai mult decât cei peste cinci ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. În ultimii ani s-au mai pronunțat extrădări din SUA, inculpări și sentințe definitive de condamnare la închisoare, în Germania, în procese intentate unor gardieni ai lagărelor de exterminare și de concentrare, ori unor simple secretare. Multora nu li se poate reproșa pe bază de probe sau mărturii nici un singur asasinat comis cu mână proprie.

Dar sunt, totuși, vinovați de complicitate la crime imprescriptibile, pur și simplu pentru că au acceptat să fie la locul crimelor în masă și nu s-au dezis, n-au refuzat să fie în funcții în care s-au dedat la a fi folosiți ca rotițe în sistemul asasin.

În 2021, un ins de 95 de ani, extrădat din SUA, a devenit unul din cele aproximativ 17 persoane, toate nonagenare, traduse în justiție în Germania pentru complicitate la Holocaust, prin activitatea lor de gardieni sau de secretare în lagărele de concentrare sau exterminare naziste.

Cu atât mai vinovați sunt cei care, de la înălțimea funcțiilor lor de demnitari, au contribuit la emiterea sceleratelor ordine și planuri de acțiune, în baza cărora au acționat gardienii. Ordine, prin care nenumărați oameni au fost deposedați de drepturile lor, prădați, deportați și asasinați în masă.

Prea puțini au fost judecați și pedepsiți de Tribunalul Nürnberg, ca diplomatul german von Weizsäcker. Care n-a împușcat cu mâna lui pe nimeni. Dar, ca secretar de stat în ministerul de externe, a girat deportarea evreilor francezi. Crimă pentru care a fost condamnat la șapte ani de închisoare. Care i-au fost reduși la cinci, înainte de a fi amnistiat în 1950, după trei ani după gratii. O pedeapsă prea ușoară? Desigur. Dar cu greutate simbolică.

Cazul Vulcănescu

Această bătălie pentru posteritate și locul în cartea de istorie continuă pe alocuri și altundeva, în Europa. De pildă pe marginea imaginii unor inși ca Mircea Vulcănescu, ucis de comuniști în Gulagul românesc, după ce inculpatul, condamnat după război, slujise în guvernul mareșalului Antonescu. Pentru unii, Vulcănescu e ”mărturisitor și martir în temnițele comuniste”. Pentru alții, criminal de război. Pentru unii, ar fi victima ”corectitudinii politice”. Pentru alții e vinovat, în ciuda morții sale în pușcărie, pentru faptele sale reprobabile, din epoca în care ajuta la jefuirea evreilor ce urmau să fie exterminați în lagărele antonesciene din Transnistria, sau în alte fabrici ale morții.

Potrivit istoricului român, Marius Cazan, ”Vulcănescu a fost demnitar al statului român, a făcut parte din guvernul Antonescu din ianuarie 1941 până în august 1944, timp în care a participat la zeci de consilii de miniștri în care s-au discutat aspecte ce țin de pregătirea și luarea de decizii cât se poate de practice pentru exterminarea populației evreiești și rome, pentru excluderea din societate a acestora, la care Mircea Vulcănescu a contribuit direct.(…) În postura sa de subsecretar de stat în ministerul finanțelor… a fost implicat în maniera în care Banca Națională și ministerul finanțelor au pus în aplicare deposedarea de averi, de bijuterii și de bani a evreilor deportați în Transnistria și a avut o contribuție la maniera rapidă în care aceștia au pierit în Transnistria.”

”Da, dar”, ripostează ”omul de bine” anticomunist și ”dadarist”. Defel impresionat că Vulcănescu a pus umărul la un jaf de proporții fără egal în România pre-comunistă el retorchează: ”da, dar Vulcănescu a fost condamnat de o lege bolșevică. E hilar să se susțină legi bolșevice”. E adevărat că Vulcănescu a fost judecat și condamnat de Tribunalul Poporului în 1945, respectiv 1946.

Or, aceste curți n-au apărut arbitrar. Ci dintr-o decizie colectivă a omenirii cât de cât civilizate, în raport cu barbaria care tocmai o confruntase, ”Convenția de armistițiu semnată între România și puterile aliate (URSS, Marea Britanie și Statele Unite) la Moscova pe 12 septembrie 1944 prevedea la art. 14 “Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război. Aceasta includea măsuri juridice și legislative pentru cercetarea și pedepsirea crimelor de război, a celor implicați în războiul purtat împotriva Uniunii Sovietice și a Aliaților în general”, relevă Cazan.

Există probe?

Există în arhive documente care atestă fără putință de tăgadă vinovăția lui Mircea Vulcănescu la elaborarea de norme mai dure decât cele propuse de subordonații săi în materie de colectare a bunurilor evreilor jefuiți. Un astfel de ”document, cu rezoluția pusă de Mircea Vulcănescu, ajunge la guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, care decide că această manieră de aplicare a deposedării de metale prețioase a populației civile poate fi aplicată la momentul respectiv doar evreilor”, amintește istoricul român într-o convorbire cu Petru Clej pentru RFI. În plus, ca intelectual, studentul prelucrat ca Eliade și atâția alții de Nae Ionescu, a aderat la antisemitismul și la ideea de primat al statului etnocratic, propriu și multora din colegii săi rinocerizați în glorioasa epocă interbelică.

Și nu, Vulcănescu n-a fost condamnat pentru spolierea evreilor. Care constituiau atunci o cantitate neglijabilă. Evreii nu-i prea interesau pe judecători în 45/46. Sau pe puternicii zilei. S-a mai afirmat, în baza unor astuții avocățești, că n-a fost condamnat pentru crime de război.
Dar oare ce-a comis el, ca membru și complice în guvernul dictaturii fasciste aliate cu Hitler, sub un conducător al statului criminal de război și ucigaș în masă ca Ion Antonescu, dacă nu crime de război?

Dar nu era un tribunal bolșevic?

Tribunalul de la Nürnberg n-a fost mult timp acceptat de germani. Nu-i judeca pe inculpați și un sovietic? Nu era o curte a învingătorilor care n-avea nici în clin nici în mânecă cu dreptatea? Nu judeca ex post facto? Nu inventase răspunderea individuală pentru crime pentru care anterior răspundeau doar statele?

Și Tribunalul de la Nürnberg și Tribunalul Poporului care l-a judecat pe Vulcănescu își extrăgeau autoritatea din înțelegeri internaționale. Jurisprudența ambelor este criticabilă, din perspectiva încălcării unor principii juridice anterior respectate. Dar sentințele lor au rămas valabile și validate de memoria colectivă a Occidentului. A le pune în discuție e o contestare a Vestului cuplată cu o adesea nemărturisită orientare spre Rusia lui Putin.

Da, e-adevărat. Tribunalele sovietice sau de inspirație sovietică nu erau în regulă deloc. Dimpotrivă. Și nu puține erori judiciare au comis. Dar e declanșarea unui război de agresiune un mizilic admisibil? Nu l-a declanșat guvernul din care făcea parte inculpatul? Și dacă un tribunal spune ziua că e zi, trebuie contrazis și declarat că e noapte, chiar dacă soarele strălucește pe cer?

Dacă o curte judecă un criminal în serie, care chiar și-a săvârșit crimele în serie de care e acuzat, trebuie declarat și moral nevinovat, ca și cum ar fi fost ușă de biserică? Mircea Vulcănescu n-a comis el însuși asasinate. Dar a pus umărul la guvernul care le-a ordonat și la elaborarea legilor care le-au pregătit și autorizat. Ce soartă ar fi avut el în Germania actuală, sau în orice stat civilizat, dacă trăia și n-ar fi fost condamnat imediat după război? N-ar fi fost, desigur, torturat. Sau ucis. N-ar fi primit neapărat vreo sentință draconică.

Dar e cert că, după epuizarea căilor de atac, ar fi fost condamnat la închisoare definitiv. Pentru că e extrem de important într-o lume care nu vrea să se smintească, să intre în vrie, să cadă în barbarie, să existe repere pentru bine și rău. Iar condamnarea făptașilor contribuie esențial la construcția unor astfel de repere. Dimpotrivă, impunitatea, ca impunitatea revoltătoare a securiștilor comuniști și ceaușiști din ultimii 33 de ani, le-ar submina fatal.

Și mai există și aspectul etic. Și patriotic. Și identitar, național.

Ce comunitate civilizată, angajată în slujba unei astfel de ordini morale universal acceptabile, capabile să educe în spiritul omeniei, al demnității, al libertății și democrației, ar fi admis ca Vulcănescu să fie celebrat, elogiat, adulat și să i se ridice statui, deși a ajutat ca blazonul țării să fie pătat pe veci, înainte de a-și spăla o parte din păcatele personale prin suferințele din închisoare?

Întrebarea cheie se referă la eventualitatea ca moartea sa în regim de exterminare sub sinistra ocârmuire stalinistă să-i spele și să-i răscumpere complicitatea cu nu mai puțin monstruosul proiect legionar și hitleristo-antonescian, astfel încât să-i fie date uitării propriile nefăcute.

Cu atât mai mult cu cât, instrumentalizat de extremiști de dreapta, Vulcănescu a devenit ”reper identitar, cu bust în spațiul public și nume dat unei școli”, dar și, pe de altă parte, ”promotor al unei anumite identități naționale românești”, și ca atare ”un exemplu de criză de identitate națională”, cum scrie Hari Marcu Bucur. Potrivit lui, ”scrierile sale rezonabile despre identitatea românească au fost invalidate de munca sa la un stat ce s-a dedat la crime împotriva propriilor cetățeni, un caz cu excese, inexactități și mai ales cu accente groase ideologice, care neagă de-a dreptul exactitatea metodologică de care se făcuse Vulcănescu cunoscut și apreciat în rândul intelectualității române interbelice”… Și mai notează, pe drept, analistul român: ”există mulți și relativ organizați inși publici care își fac o profesie din a întreține o asemenea criză identitară națională, pentru folosul lor propriu și de partid.”

Aici e interfața putinistă. După cum pe drept observă Liviu Rotman, citându-l pe Stefan Bosomitu, ”întregul cult pentru Vulcănescu este îndreptat către demnitarul antonescian si nu către filozof”. Martiriul său în temniță, la Aiud, reificat, instrumentalizat, manipulat patriotard întru construcția unei ideologii neolegionare, ortodoxist-filetiste, fasciste, putiniste autohtone nu poate desființa culpa sa derivând din participarea activă, la loc de frunte, la un antiuman proiect totalitar legionaro-antonesciano-hitlerist care a mutilat pământul, cu sângele vărsat.

Dată fiind magnitudinea acestei crime împotriva umanității, răspunsul meu e negativ. Complicele ei poate fi numit de unii ”martir” și ”sfânt al închisorilor“, în baza finalului său tragic, dar lumea civilizată nu va fi de acord nici cu asemenea apelative, nici cu ridicarea de busturi și statui ori rebotezări de licee care să-l celebreze. Încât moartea sa în regim de exterminare sub sinistra ocârmuire stalinistă nu-i va spăla și răscumpăra în ochii lumii complicitatea cu dictatura totalitară anterioară. E posibil, firește, să se găsească majorități care să impună democratic cinstirea publică a unor personalități colectiviste care și-a asumat complicități îngrozitoare. De pildă cu nazismul. Sau, mai nou, cu putinismul.

Dar lumea nu va putea înțelege și admite asemenea decizii. Iar pentru cei pe care le reprezintă aceste majorități, rezultatul deciziei lor va fi, mai devreme sau mai târziu, extrem de jenant, de rușinos, de oneros. Nu poate fi patriot cine le favorizează, de vreme ce strică imaginea unei capitale. De vreme ce șifonează, în ochii unora iremediabil, imaginea unei țări.

Cazul Rusiei

Ruscista Rusie a lui Putin comite azi fapte abominabile, relativ comparabile, cel puțin ideologic, cu o parte din ale Germaniei naziste a lui Hitler sau ale României antonesciene. Și le justifică asemănător, uneori identic, prin invocarea necesității apărării proprii, prin apel la cultura, limba și protecția minorităților proprii, prin gâdilirea instinctelor mesianice ale popoarelor de tradiție creștină.

După ce va pierde actualul conflict militar, Rusia nu va putea împiedica urmărirea și traducerea în justiție a criminalilor de război ai lui Putin, care vor mai fi în viață la finele confruntării ruso-ucrainene. Și ei vor încerca, precum unii criminali de război iugoslavi la Haga, ori, înaintea lor, naziști și antonescieni, să se prevaleze de scuza ”ordinelor” pentru a-și justifica abjectele, odioasele, hidoasele fapte. Vor avea, ca și înaintașii lor sârbi, croați, sau nemți, ghinion. Judecătorii nu le vor concede această șansă.

Bucea, Irpin, camerele de tortură pentru copii, bombardarea teatrului din Mariupol burdușit de copii care și-au anunțat prezența pentru uzul piloților ruși nu sunt crime justificabile. Sau prescriptibile. Nu pot fi iertate decât de o omenire care a renunțat la idealul civilizației. O omenire pe ducă, aflată cu un picior în groapă, alunecând spre apocalipsă, care și-a vândut sufletul. Or, omenirea, iată, trăiește. Și vsa continua să rămână în viață.

Va veni deci ceasul în care agresorii, violatorii, asasinii, jefuitorii și propagandiștii ruși, oprecum și complicii lor vor fi chemați să dea socoteală. Asprimea judecății lumii față de faptele lor nu se va atenua, cu timpul. Dimpotrivă. În aceste fapte se va identifica monstrul care trebui ucis ca să putem trăi ca oameni.

LE. PS. În reacție la acest text mi-a scris Ștefan, un cititor. Potrivit lui,

”Mircea Vulcanescu nu a fost un simplu actor, simplu asistent in infaptuirea Holocaustului de catre regimul antonescian.
Mircea Vulcanescu a fost arhitectul, contabilul-sef al jefuirii evreilor romani deportati in lagarele mortii din Transnistria.
Ticalosia sa nemarginita se dezvaluie crud in fiecare cuvant din instructiunile pentru despuierea si talharirea familiilor evreilor inainte si in timp ce erau ridicati pentru deportare.
Mircea Vulcanescu a fost filozoful practic al hotiei lacome si talhariei care au caracterizat guvernarea Goga-Cuza urmata de regimurile carlist, statul national-legionar si dictatura antonesciana.
Reabilitarea sa prin plasarea de busturi in piete si numirea de scoli dupa acest hot ordinar este o rusine pentru romani si Romania.”