Ce e de făcut în reacție la războiul de agresiune declanșat total nejustificat de o Rusie condusă de un dictator de tip fascist în baza unor delirante acuze (de imaginar neonazism și de agresiune NATO) adresate Ucrainei?
Sunt necesare nu doar sancțiuni dintre cele mai severe. E nevoie nu doar de un embargo și de izolarea Rusiei, de vreme ce a face acum afaceri – orice fel de afaceri – cu Rusia, înseamnă a-i livra fondurile necesare să cotropească, să distrugă, să ucidă țări și popoare.
Înseamnă, vorba lui Lenin, predecesorul bolșevic al mafiotului kaghebist Putin, ca lumea încă liberă, occidentală să-i vândă tiranului funia cu care Putin s-o spânzure.
Dar sancțiunile, oricât de severe ar hotărî liderii G7, care le dezbat azi, că trebuie să fie, nu ajung. Putin, un criminal odios, dar și un șahist redutabil, le-a luat de mult în calcul. Iar Occidentul s-a rezumat să reacționeze timid, eronat și perdant la mutările lui calculate.
Rusia pare clar pe punctul de a ataca Republica Moldova, pretextând exerciții în Transnistria ale trupelor ipocrit numite ”de menținere a păcii”. Ministerul ucrainean de interne a comunicat că ”două nave neidentificate s-au apropiat de Insula Șerpilor” (n.r, la 50 de km est de Sulina) și au cerut prin canalul radio internațional de comunicare, ca trupele de frontieră din Ismail să se predea”.
România reacționează și ea tardiv, cu o întrunire a CSAT care trebuia să aibă loc de mult. Dar mai bine mai târziu, decât niciodată.
Nimeni în România, în vest ori în Ucraina n-a vrut acest război. Și Kievul și occidentalii au încercat din răsputeri să-l împiedice. Au încercat prost. Au încercat degeaba. Așa cum degeaba i-au acordat credit și au dialogat cu tiranul neostalinist și neofascist, în ciuda avertismentelor repetat lansate, de ani, dacă nu de decenii, de observatorii de bun simț.
Și degeaba refuză dregătorii europeni și americani să contemple un război convențional cu Rusia. De fapt, nu de pomană pentru ei și pentru democrațiile occidentale, ci în detrimentul lor și în folosul imediat al Rusiei lui Putin.
Bernard Henry Levy reamintea la 23 februarie, în publicația americană Tablet, de amenințările proferate de Kremlin înaintea concentrărilor de trupe și a acestei confruntări militare. ”Moscova a descris prin Alexander Grușko, viceșef al diplomației ruse, Europa ca un vast teatru de operațiuni militare; a lansat prin Andrei Kartapolov, președintele comitetului militar al Dumei amenințări de lovituri nucleare preventive, de felul celor cu care Israelul avertizează Iranul și a pus în vedere că, în cazul unei lărgiri a NATO, Rusia ar vitrifica în jumătate de oră toată Europa și două treimi din SUA”.
E vorba, evident, de blufuri ordinare, menite să sperie oameni și lideri slabi de înger, căci în replică la atacuri nucleare, Rusia ar fi și ea rasă de pe fața pămîntului. Dar ele spun totul despre forma mentală a inșilor care conduc federația rusă. Și relevă cât de probabil e un război convențional cu Rusia chiar și în afara Ucrainei.
A nu se pregăti încă de pe acum să câștige acest război, dacă Vladimir Putin, ca în cazul Ucrainei, îl vrea cu tot dinadinsul, e o probă de sinistră iresponsabilitate. Fiindcă niciun om cu scaun la cap nu mai poate să excludă amenințarea unei conflagrații între Rusia și statele NATO, pe care Moscova le-a și amenințat direct.
Cuminte e să se înțeleagă în vest, că atât timp cât Putin este la putere nu mai e în siguranță nimeni. Nu doar în Ucraina și în Republica Moldova. Ori în republicile baltice și Polonia. Ci pretutindeni în Europa și America.
Ucraina a decretat starea marțială și încearcă să se apere. Președintele Zelenski a ordonat contraatacul. Dar are oare cu ce să-l declanșeze? După ce, sub Merkel, i-a refuzat aderarea la NATO, condamnând Ucraina să devină victima aventurilor militare ale unei Rusii expansioniste, Germania lui Scholz a respins, în răspăr cu toate comandamentele morale, cu logica și cu bunul simț tactic și strategic, repetatele rugăminți ale Ucrainei, care a implorat-o să-i livreze arme defensive.
De unde armele ofensive de care ar avea mare nevoie acum? Ucraina cere ca Turcia să închidă strâmtorile Bosfor și Dardanele pentru navele rusești. Dar cui nu-i e frică de Rusia, dacă nici Israelul nu ajută militar o nevinovată țară (chipurile ”neonazistă”, dixit Putin, dar cu un președinte evreu la cârmă), agresată de un Putin neostalinist, care încearcă să refacă întregul imperiu țarist?
Sunt convins, totuși, că Ucraina va învinge. Victoria, în cele din urmă, a ei va fi. Rămân, oricât de naiv ar părea, de părere că nu se pot pierde, în cele din urmă, războaiele drepte, purtate curajos, chiar dacă se înregistrează înfrângeri în multe bătălii.
Dacă liderii american și europeni nu par să fi priceput nici măcar acum, după al doisprezecelea ceas, că ordinea postbelică a aterizat la coșul de gunoi al istoriei, la ce mai sunt buni?
Dacă nu înțeleg că, adoptate pentru că, așa cum am spus, au ”fetișizat dialogul” și s-au închinat diplomației transformate într-un soi de nouă religie, politicile lor de appeasement s-au dovedit nu doar perdante, ci și sinucigașe, așa cum repetat li s-a prezis, la ce îi mai duce oare capul? Să li se spună clar și fără echivoc că, dacă mai continuă să deruleze politici autiste, dezastrul actual se va transforma într-un cataclism european.
7 gânduri despre „În prima zi de război”