Am început acest blog, dacă-mi amintesc bine, exact acum un an și o zi, cu un text despre ”Războiul care n-a început la oră fixă”. Nu se intitula așa degeaba. Lumea, între care și coreifeii, pardon coroiii presei și ”experților”, români și străini bucurau acum un an inima Kremlinului (ce-și dorea un minim efect al surprizei, în pofida predicțiilor serviciilor americane), își bătea joc de Vest. Fiindcă războiul nu începuse la ”ora fixă”, prezisă de serviciile apusene.
Așa că marii specialiști (nu puțini ”conservatori”) dădeau în mare veselie de pământ cu Occidentul, frecându-și mâinile că Putin îi arăta pisica, făcându-i să tremure ca varga și pe ucraineni. Scriam deci, la 16 februarie 2022, în
“Războiul care nu a început la oră fixă”
că ”văd oameni ”dezamăgiți” că războiul n-a început la ora exactă.
Îi invit să se bucure că militarii de pe front sunt vii. Și le amintesc că războiul a început la oră exactă acum opt ani, continuând chiar acum sub formă de război hibrid, psihologic și de propagandă.
Celor care-și bat joc de alarma occidentală țin să le amintesc că
1) nu Vestul a inventat concentrările de trupe, tancuri, mercenari, aviație și nave de război, alături de circa 150.000 de militari ruși înarmați până în dinți, precum și instalarea, în timp ce Moscova anunța ”o retragere parțială de trupe ruse”, a noi spitale de campanie rusești, în Belarus, la granița ucraineană, unde s-au concentrat concomitent și unități proaspete ale armatei lui Putin.
2) Nu e exclus ca tocmai această alarmă apuseană, cu tot cu prețul economic (piperat, dar cu totul imprecis și incert, din păcate) anunțat de vest pentru cazul unei invazii, s-o fi oprit pe moment.
3) Se putea mai bine? Evident, Soluția era cooptarea Ucrainei în NATO. După samavolnica ei blocare de către madam Merkel, era și e în continuare utilă înarmarea ucrainenilor, astfel încât să se poată apăra, să se respecte dreptul popoarelor la autodeterminare și să se descurajeze războiul de agresiune, interzis de dreptul internațional.
4) Da, mare parte din Vest și din elita occidentală sunt de scuturat, de criticat, de condamnat. Dregătorii occidentali i-au oferit Rusiei lui Putin o nemeritată victorie, făcînd pelerinaje la Kremlin, ca odinioară fanarioții la Înalta Poartă, astfel încât să legitimeze crima, terorismul, șantajul și amenințarea cu forța, să mai excludă o dată, de facto, dreptul la autodeterminare al ucrainenilor (exclus în 2008) și, cireașa de pe tort, să facă uitate agresiunile, anexările și infamiile trecute ale Rusiei putiniste.
5) Acești demnitari sunt de osândit clar și fără echivoc pentru o inadecvare scandaloasă la dictatura putinistă, la cea chineză, la cea iraniană, la altele, la – nu în ultimul rând – pericolul islamist, precum și la tirania postmodernă a corectitudinii politice. Una care a iscat, impulsionat și agravat enorm varii crize și restrângerea libertății într-un vest măcinat de o criză a valorilor și a democrației, înainte de a fi pe tobogan și demografic, cultural, politic, economic, industrial și militar.
6) Dar Vestul rămâne, pentru români, indispensabil. Și
7) nu văd încă nicăieri în lume sisteme și elite mai adecvate unei vieți demne dincolo de cele care, tot mai restrânse, tot mai greu de găsit în vest, n-au capotat încă în fața absolutismului postmodern, ci încearcă realmente să salveze lumea liberă și democrația liberală.”
După un an
N-am de amendat nimic din ce scriam acum un an. Regret doar lipsa adverbului cu sens aici temporal: ”încă”. În a doua propoziție a textului s-a strecurat gaura imensă a lipsei cuvântului încă. De vreme ce ar fi trebui să fie formulată așa: Îi invit (pe cei ce-și bat joc de predicția occidentală a războiului) să se bucure că militarii de pe front sunt ÎNCĂ vii.
În răstimpul unui an, această gaură din propoziția mea a devenit o prăpastie parcă fără fund. A ajuns mare ca toate valurile de sânge ale celor căzuți pe front, sau în satele și orașele invadate, ca lacrimile uscate ale taților și fraților, ca plânsetele fierbinți și cu sughițuri ale copiilor, ca bocetele soțiilor și ca jalea mamelor. Toate aceste fluvii de lacrimi și de hohote și vaiete nu se arată capabile s-o umple, în fine, mai mult decât sunt în stare râurile lumii să umple oceanele globului.
Culpa vărsării lor nu, nu e doar a lui Putin. Pe lângă principalul vinovat e și a tuturor enablerilor săi, de la rușii obedienți și trufași, plini de ranchiună și revanșism, la aliații totalitari ai Rusiei și la unii lideri occidentali.
Ne interesează vinovații?
Dacă e să se stabilească adevărul și să se facă dreptate, fără de care nu poate fi pace n-avem cum eluda subiectul culpei. Vina e și a tuturor celor care, după ce dictatorul mafiot și kaghebist cu fumuri mesianice, ortodoxiste, și-a declanșat războiul de agresiune și genocidar, cu arme ”blagoslovite” de patriarhul Kirill, au continuat, în varii forme, să-i țină, trădător, isonul, să-i cânte, servili, imnuri de laudă, să-i ridiculizeze și să-i demonizeze pe curajoșii, pe eroicii ucraineni și pe bravul lor președinte.
Au a se căi pentru ele toți rinocerizații și rătăciții, majordomii obsecvioși, slugile, argații și feciorii lui Putin care au continuat să-i răspândească Moscovei agitpropul și Kremlinului dezinformarea, cu atât mai mult cu cât, pe acești lachei, ”russki mir” i-a recrutat și dintre intelectualii publici. Și, mai ales, dintre revoluționarii ”conservatori” și infamii ierarhi filetiști, smintind mase de creștini în numele unui zeu al urii, dat drept al ”iubirii”.
E vina celor care, văzând bine violul, tortura și crima în masă la care se dedau rușii la Bucea, Irpin sau Mariupol, au tăcut, fie de frică, fie din răutate și dor de dictator și de robie, din ură de sine și de aproape.
Sunt culpabili cei care, oameni importanți, chemați să dea un exemplu și să condamne asasinatul în masă, au refuzat și s-au poziționat comod în minciună.
Au a se chinui cu remușcări inșii cu disonanțe cognitive. Și cei ascunși într-o părelnică ”neutralitate”, problema fiind, pentru ei, chipurile, ”prea complexă”, ca s-o poată rezolva lesne și spontan, precum, în fața evidenței crimei, osânditorii faptelor de teroare ale Rusiei, calificați de intelectualii de pe tușă drept ”băgători de seamă apodictici”, drept ”obsedați”, ”inși cu fixații”, ”tirani” (ei, nu Putin) și drept ” spirite totalitare”. Care ”sufocă” ”libertatea” de a găsi răului scuze și de a-i oferi subterfugiul viclean al tăcerii vinovate și al susținerii active.
Vor răspunde la tribunalul istoriei și alții
Nici fricoșii nu sunt nevinovați, dacă, smintiți de angoasă și înnebuniți de spaimă s-au arătat gata, din groază de tiran, să-i vândă pe ucraineni, să le scoată la mezat libertatea și demnitatea, în speranța că vor fi iertați că le refuză armele unui popor gata să lupte spre a supraviețui în cinste și onoare. Nădejdea lor, ca și a celor care prelungesc ucisul în masă, din ”frică de escaladare” e futilă.
Nu vor fi iertați de istorie și, dacă o au, de propria lor conștiință, indiferent cine va învinge.
Dar cine va învinge?
Mi-am petrecut un an scriind. Am uitat, în mare măsură, de mine și de fericirea mea. De a vizita Luvrul de pildă. De a-mi face lungile plimbări și hoinăreli. De a citi și ce nu e neapărat important pentru blog. De a mă regala unde mi-ar plăcea să mă las răsfățat. De a mă vedea cu cine vreau, când vreau.
N-am uitat însă ce mă anima când a început nebunia. Și, mai ales: n-am nicio îndoială că am avut dreptate când, după numai câteva zile, la 24 februarie 2022, îmi manifestam pe acest blog și la Deutsche Welle convingerea că, după multe înfrângeri și localități cucerite de ruși, ucrainenii vor sfârși prin a obține victoria. Nici acestei predicții n-am să-i adaug nimic în afara nădejdii că Vestul se va dezmetici și le va permite ucrainenilor nu doar să-și recucerească teritoriile, ci și să silească oștirea rusă să capituleze.