Acest eseu a fost publicat integral în Revista Polis, la 9 decembrie 2022
Citiți prima parte a eseului AICI și cea de-a doua parte AICI
Forme felurite de mesianism
Ajuns aici, tiranul, prea puțin cultivat și rău sfătuit de inși de felul lui Dughin, se va încurca în ițele și capcanele chestiunii și tradiției. Care e plină de cele mai terifiante curse. Pentru că există, de la originile evreiești ale noțiunii, varii forme de mesianism. Inițial, termenul viza pur și simplu învestirea, prin ungere, a marelui preot. Apoi și a regelui. Instituirea lor era menită, e adevărat, să salveze neamul ales de Dumnezeu de rătăciri și pericole interioare și exterioare.
Dar în iudaism, spre deosebire de creștinism, mesianismul nu e, din principiu, incarnaționist. Salvatorul e un ”fiul al lui David”, care aduce pacea pe pământ, nu un ”Dumnezeu întrupat”. Mesianismul creștin se derulează mai degrabă într-un plan interior, în sfera spirituală și invizibilă, antrenând metanoia, o metamorfoză tainică, astfel încât mântuirea se petrece ”incomprehensibil”, cum scrie Sholem. Ceea ce n-a împiedicat religia lui Avraam și credința proorocilor israeliți să cocheteze, din când în când, cu această idee, care avea să aibă o lungă, glorioasă, tumultoasă și catastrofală istorie.
Se știe ce se întâmplă când niște autocrați ori lideri totalitari se pretind, ca Nero, Caligula și compania, ”inspirați” de D-zeu, salvatorii religiei, poporului, sau națiunilor lor, ori chiar ”îndumnezeiți” și ”zei încarnați”. Tentația n-a dispărut o dată cu romanii și cultul imperial. Dimpotrivă. Credința specifică religiilor revelate în progres, etica salvării și nevoia de fapte, ca și ideea de ”om interior” au sporit-o și, mai ales, i-au conferit o plauzibilitate fără egal.
După cum reiese din ”Zum Verständnis der messianischen Idee im Judentum”, de Gershom Sholem[1], ca și din ”Erlösung durch Sünde[2]”, ideea mesianică evreiască, e pândită de ample primejdii în ciuda non-incarnaționismului ei principial. Deși e una care își imaginează izbăvirea la vedere, publică, în lume și în istorie și, deși, teoretic, e la adăpost de încurcăturile logice și teologice implicate de teoria încarnării, ispita recursului la ea pare a fi un dat antropologic, creator de ample buclucuri și belele. Mergând pe urmele unor savanți ca Josef Klausner și alții, cercetătorul germano-israelian detectează în viața religioasă forțe diferite care au cristalizat în iudaism forme distincte, mutual contradictorii, ale ideii mesianice. Sunt, potrivit lui, forțe conservatoare, restaurative și utopice.
Primele încearcă să prezerveze valori religioase încă existente. Cele restaurative, să refacă un trecut ideal pierdut. Iar cele utopice, progresiste, se axează pe înnoire într-un viitor ipotetic. De proporțiile din amestecul ultimelor două depinde modul în care se manifestă (rău) în istorie. Când, în iudaism, predomină cele restaurative, e liniște. Când utopia le călărește, apar misticii gen Sabbetai Țvi, milenariștii, fanaticii progresului, revoluționarii de profesie. În iudaism, forțele restaurative sau conservatoare, predominante de pildă la Maimonide, închid calea spre utopia revoluționară, generatoare de totalitariam.
Civilizația iudeo-creștină a pornit de la Decalogul prin care D-zeu se autoidentifică, în mod excepțional, ca eliberator al poporului său izbăvit de sclavie, în speță din robia egipteană. Fără această civilizație n-ar fi existat democrațiile liberale moderne, bazate pe o Divinitate transcendentă, iubitoare de libertate, ca și pe etica Ei. Când derapează, o face prin disocierea de temeiul ei. Distanțarea îmbracă varii forme, alimentate frecvent de o prealabilă prosperitate, dar include mereu substituirea cu teama de tiranul uman a fricii de Dumnezeu, precum și, spre a vorbi în termeni freudieni, cu sentimentul neajunsului libertății și a inconfortului în cultura (și etica) ei.
Pare că, odată cu iudaismul antic (și, mitologic, odată cu decizia patriarhului biblic, Iosif, de a-și ierta frații și a întrerupe un model care debutase cu fratricidul lui Cain) era mitologică, ciclică, epoca ”mitului eternei reîntoarceri”, a luat sfârșit. Evacuarea ei a făcut loc epocii istorice, tipice culturii occidentale. Marcată de ciclicitatea ei, era mitologică nu s-a lăsat îngropată însă de ceea ce s-ar putea numi, preluând în alt sens termenul lui Jaspers, ”era axială”, fără să se răzbune.
Istoria apuseană (văzută axial, nu ca în morfologia lui Spengler) e plină de ciclice prăbușiri, generate de un virus autoimun, inculcat culturii iudeo-creștine. E un virus activat periodic de ideea de progres către salvare și eliberare și de distanță excesivă de Decalog. Iar izbăvirea sau mântuirea pe care o promite e neapărat una utopică, deopotrivă rapidă, totală și definitivă.
Mesianismul utopic a marcat credințe cu rădăcini adânci în iudaism. De pildă cele care s-au aflat la lucru în ascensiunea falsului mesia, Sabbetai Țvi[3], ai cărui adepți aveau să alimenteze rezervorul de revoluționari din siajul iacobinilor. Forțe de natură similară fuseseră active în răsturnările iscate în epoca celui de-al Doilea Templu, la apostolul Pavel și în varii alte timpuri și doctrine înrudite.
Odată cu triumful progresului, a slăbit aderența la trecut. S-a estompat treptat și legătura cu adevărul relevat, logic și etic clar și universal și nediluat relativist, la norme, rațiune, instituții fundamentale ca familia, școala, justiția și la un limbaj clar. Care împiedică dezagregarea gândirii și dezlănțuirea de utopice acțiuni ”mesianice”, întrucât potențialii izbăvitori sunt ținuți în frâu, descurajându-li-se decompensarea și descătușarea daimonului interior. Dar ce se întâmplă când li se dă însă drumul, cum i s-a desfăcut nodul la cravată ”Tânărului englez, sau maimuței ca om”, imaginat de Wilhelm Hauff în 1827?
Când, cu gazoducte și anunțuri, asigurându-i de nonintervenție militară americană în Ucraina li se dă nas tiranilor, care nu cunosc decât limbajul forței, permițându-li-se și comiterea de crime, și acumularea de averi și de puteri incomensurabile, totul e pierdut. Bruma de civilizație dispare. Gentlemanul ”englez” se transformă într-o fiară. Explodează interiorul său supraîncălzit de fumuri și aspirații mesianice. Ura se revarsă, agresiunea începe, genocidul își urmează calea.
Cum s-a ajuns aici? Explicațiile se înșiruie pe mai multe paliere. Cel psihologic vizează faptul că tiranului rus i s-a permis și să se plictisească (nemaiavând ce obține pentru el însuși, ca individ, caz în care, vorba lui Eric Hoffer[4], începe să se ocupe de alții). Totodată, i s-a îngăduit să i se urască nu doar de el însuși, de drumul său însângerat, ci și de o lume care nu i-a blocat această traiectorie a crimei și a pervertirii morale și politice. Plin de scârbă față de Vest, de libertate și de biografia sa eșuată în vărsare de sânge, a ales să-i confere celei din urmă un părelnic sens. I s-a părut că-l depistează în transformarea sa în vector colectivist și-al redevenirii imperiale a Rusiei, ca arhitect al salvării lumii slave, al ortodoxiei și, prin extensie, ca mântuitor al unui creștinism amenințat. Unul, periclitat de revoluția cultural-marxistă și postmodernă din Vest.
Prin renunțarea la vieți particulare liniștite și biografii individuale, liderii totalitari speră, neîndoielnic, cum explica Hoffer, că pot scăpa de aspectele josnice și scandaloase ori frustrante ale existenței lor, că le pot mântui prin asumarea de sens ca lideri al unui destin mare, colectiv. În cazul lui Putin, era unul național-religios, global, având avantajul de a-i justifica, post-festum, toate fărădelegile jalonându-i parcursul înainte și după accesul la cârma Rusiei.
Argumente pe palierul moral, intelectual, sociologic și politologic pe calea inversiunii normative la care s-a dedat prin invazia sa, aruncând în aer dreptul internațional, în favoarea unei asertive politici de reedificare a Rusiei ca superputere, i-au livrat demolările normative tot mai vizibile care au început să mutileze democrațiile occidentale tot mai evident, prin rețelele sociale, după 2012.
Un Apus postcreștin, colectivist, irațional, totalitar, care își distruge democrațiile, fundamentate pe gândirea, opinia și exprimarea libere, în speță de libertatea și demnitatea individuală, sătul de normele iudeo-creștine aflate la baza lor, i s-a părut copt să fie luat cu asalt și distrus întru salvarea versiunii lui fundamentaliste și filetiste de creștinism totalitar și terorist.
Așa operează toate revoluțiile mesianice, cu potențial totalitar, din istoria iudeo-creștină. În faze de criză axiologică, apare o ideologie salvaționistă, un pseudo-mântuitor și nu arareori o reeditată versiune de incarnaționism. Salvarea de ”salvarea” lui părelnică, o îngropare în teroare și vărsări de sânge justificate de imaginarul scop înalt (și mereu liberticid) al acțiunii ”mântuitoare”, presupune adversari lucizi, pregătiți și hotărâți.
De prea multe ori în istoria mesianismelor revoluționare, generatoare, mai mereu, de nihilism, antisemitism și antiamericanism, adversarii demolatorilor de norme tradiționale au întârziat să apară, ori s-au arătat prea puțin pregătiți. Inadecvarea li s-a datorat nu doar propriilor neajunsuri ci și vizibilei și descurajantei prize la o parte din elite, la mase și gloate a ideilor totalitare, a urii pe frustrarea generată de o libertate la înălțimea căreia nu poate chiar oricine fi, a scurtăturilor spre închipuita salvare.
Cum se produce contaminarea cu virusul autoimun al totalitarismului
Căderea în păcat a ”religiilor” zise seculare ale secolului XX a descris-o între alții Vladimir Tismăneanu[5] în ”Diavolul în istorie”, care demistifică persuasiv ideologiile totalitare și practicile politice ale nazismului și comunismului. Din titlu, cartea sugerează că răul care ucide în numele binelui (ca Rusia lui Putin în numele denazificării sau desatanizării Ucrainei) nu e lipsit de un substrat teologic. Matricea acestei căderi include, cum relevă legionariamul, islamismul, ori ortodoxismul putinist, că nici religiile tradiționale nu sunt la adăpost de aceeași matrice a derapajului extremist, totalitar și genocidar. În prealabil, li se dizolvă, acid, înțelesurile clasice, li se conferă sensuri salvaționiste, iar ideologii lor, pentru a-l parafraza pe Jean Assman, scriu mereu pe un palimpsest murdar, ”pretinzând întotdeauna că scriu pe o pagină albă” și curată.
Așa aparașa-zisele ”evanghelii bastarde”, ca ale comunismului, nazismului, islamismului și mișcării woke, care transformă adevărul biblic într-unul fals, totalitar. Problema e mereu plauzibilitatea lor. Una furnizată de asemănarea lor cu ”the real thing”, cu autentica etică validată de o religie revelată (spre deosebire de morala de partid și de stat).
Sub paradigma și influența lor, civilizația iudeo-creștină (care cuprinde și derivatele ei orientale) tinde să se autorepudieze, să se despartă de libertatea pe care a condiționat-o, să se dezică de democrație și să producă colectiviste mișcări în masă mesianice și revoluționari tiranici și totalitari. În societățile ei, ”inversiunile normative”, despre care scrie Chantal Delsol[6], nu au loc, așa cum crede ea, doar la început și sfârșit de creștinătate, ci periodic, în prelungirea ideii mesianice în varianta ei utopică și a progresismului inculcat în interiorul ei. Așa ajung sfere, ca de pildă ecologia, să devină, potrivit lui Delsol, ”o dogmă consensuală”, o religie, o credință.
Derapajele imperial-totalitare de ordin religios secular sau tradițional izvorâte din salvaționism sunt, de regulă, proprii liderilor cu personalitate autoritară ai unor popoare mari cu trecut imperial, fără granițe precise, zguduite de crize axiologice și de o consecutivă degradare normativă și instituțională. Religiile lor, inclusiv cele seculare, grefate pe trunchiul iudeo-creștin sunt depozitarele ideii care, în forma ei utopică, făgăduiește salvarea prin progres rapid sau (aproape) instantaneu.
Societățile lor se află într-o fază de accentuat declin, după o mare și istorică înfrângere sau o serie de insuccese majore, dar nu sunt lipsite de resurse și de resturi abundente ale unei vechi sau proaspete prosperități. Le cere masificarea și abandonarea drepturilor individuale în numele binelui colectiv un lider revoluționar criminal, clamându-și vocația mesianică. E așa cum l-a descris Hoffer: un ranchiunos eșuat, dornic să confere un sens fals propriilor sale eșecuri și crime. E un nihilist cu ascuns profil gnostic și propensiune spre violență. Își clamează ori sugerează omnipotența, infaibilitatea și omnisciența, ținând, azi, neapărat de ”adecvarea la știință”, care-l face apt să distrugă lumea ca s-o ”salveze”, prin liberticid, terorism, expansiune, genocid.
Personalitatea lui Putin bifase clar această listă. De ce n-a fost totuși văzut în Vest ca herald al unui nou totalitarism genocidar? Pentru că, prea prosper și rătăcit în relativism, materialism, intervenționism și globalizare, Vestul era angrenat el însuși pe drumul colectivist al unei promisiuni utopic-mesianice, menite să-i suplinească golirea de sens. În numele ei pornise un proces de autodesființare axiologică, normativă și instituțională.
Își abandonase, nihilist, lectura moral literală și interpretarea politic libertară a propriului temei religios și cultural, în favoarea desființării nu doar a drepturilor individuale și a familiei, ca instituție centrală, ci și a clarității limbii și gândirii.
Își activase, astfel, virusul autoimun, pe care a-l îmblânzi și repune sub un minim control, în condițiile unui corp masiv slăbit, îi reclamă, iată, aproape întreaga energie intelectuală. Nu i-au mai rămas, parcă, resurse suficiente să vadă clar, să sesizeze pericolele interne și externe, să nu-și abandoneze instrumentele politico-diplomatice și militare necesare descurajării unei basculări în acțiune sângeroasă și aventură imperialistă și genocid, în numele mesianismului revoluționar rus.
Nu e clar dacă există un antidot eficient, ori numai disimularea aceluiași virus catastrofal în fel de fel de noi deghizări. Popoarele infectate de virusul imunitar pot fi determinate prin înfrângeri militare de amploare, să caute lecuirea printr-o altă paradigmă de viitor. Dar predispoziția lor fatală spre mesianism utopic nu dispare. Fără întoarcerea la frica de Dumnezeu și revenirea la cele mai bune tradiții și la învățarea din experiență și istorie nu există decât părelnice salvări.
[1] Gerschom Sholem, Judaica 1. Zum Verständnis der messianischen Idee im Judentum (trad. germ.), ed. Suhrkamp Verlag, 1997, pg. 7-75
[2] Gerschom Sholem, Judaica 5. Erlösung durch Sünde (trad. germ.), ed.Suhrkamp Verlag, 1992, pg. 9-117
[3] Gerschom Sholem, Judaica 5. Erlösung durch Sünde (trad. germ.), ed.Suhrkamp Verlag, 1992, pg. 107, pg. 123 et al.
[4] Eric Hoffer, Adepții fanatici, ed. Polirom, 2013
[5] Vladimiri Tismăneanu, Diavolul în istorie, ed. Humanitas, 2013
[6] Chantal Delsol, Sfârșitul creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp, ed. Spandugino, 2022
Un gând despre „(III) Putin și mesianismul revoluționar ca virus autoimun. Un război al erorilor mondiale”