Cele mai noi articole

Boicot? Cancel culture? Ce facem cu artiștii ruși?

Putin își continuă războiul terorist, de agresiune și genocidar, dacă e să dăm crezare știrilor de la Mariupol și vedem gropile comune din oraș și bombardările sistematice de case, blocuri și cartiere de locuințe, spitale, maternități și școli, ba chiar și de biserici și moschei, menite deopotrivă să terorizeze și să depopuleze.

În răstimp se pune întrebarea dacă e ok să fie boicotați artiștii ruși. Războiul lui Putin nu e neapărat al lor. Iar rusofobia mi se pare nu doar stupidă ci la fel de respingătoare și condamnabilă ca orice xenofobie. Pe de altă parte, nu e totuna ca în aceste zile, în care tunurile lui Putin omoară copii ucraineni, iar poporul rus îi permite să adaste la putere și să abuzeze de ea de mai bine de două decenii, în ciuda crimelor evidente și monstruoase ale dictatorului, să inviți la un festival de film sau la un târg de carte creatori din Italia, sau din Rusia. Ori din Belarus.

Putin și poporul rus (nu libertate ne-au adus)

O fi el ”războiul lui Putin”, nu al rușilor, cum s-a spus. Iar Putin e un lider totalitar cu o ideologie disprețuindu-l pe om, ale cărui valori bolșevic-nazist-ortodoxiste sunt în răspăr și în război cu valorile creștine. Sau occidentale. Dar acest asasin în masă n-a ridicat poporul rus cu mic cu mare în picioare împotriva dictaturii sale și a măcelurilor de care acest Führer crud se face vinovat.

Ceea ce nu înseamnă că nu există ruși care i s-au opus. Cei care n-au fost împușcați, ca Politkovskaia și Nemțov, defenestrați ca mulți medici, sau uciși cu Poloniu, ca Litvinenko, ori cu Noviciok, precum englezii omorâți involuntar în tentativa regimului Putin de a ucide familia Skripal, au ajuns, ca Alexei Navalnîi, după gratii. Sau au emigrat și s-au salvat, ca Gary Kasparov.

Și totuși. Fiecare popor are, dacă nu reușește să-i debarce, liderii pe care-i merită. Ceea ce nu înseamnă că vina lui ar fi identică ori echivalentă cu a tiranului.

Ceea ce înseamnă însă că poartă o oarecare culpă, dacă acel lider aruncă statele vecine în haos, război, teroare, crime în masă, ori genocid. Dar trebuie pedepsit poporul dimpreună cu tiranul?

Defel. Totuși, nu se va putea evita afectarea lui când se trece la sancționarea unei țări care încălcat totate liniile roșii ale conviețuirii civilizate, vărsând sângele a mii și zeci de mii de nevinovați.

Una din problemele Rusiei și lumii civilizate a fost tocmai că Vestul, prea slab, poltron și lacom de bani a evitat prea mult timp să adopte sancțiuni serioase împotriva regimului putinist, deși știa că e vorba de o cleptocrație belicoasă, agresivă, expansionistă și sângeroasă, care a violat și în 2008 și în 2014, cu maximă insolență și aproape totală impunitate, dreptul internațional.

S-a spus că lui Putin nu i-ar ”păsa de sancțiuni”. Să fim serioși. Dacă nu lui, oligarhiei sale, fără de care n-ar fi ce e, cu siguranță că-i pasă. Acum, indivizii care s-au căpătuit din crimele și delictele mafiei putiniste își mută iahturile și pițipoancele pe mările lumii ca să scape de sechestrări de averi.

Bine, bine, vor obiecta unii: ”dar artiștii nu sunt oligarhi”. Dacă nu sunt, pot deveni. Chiar nu înțelegem că muzica și arta au ajuns de mult sfera celei mai deșănțate propagande?

Muzicienii lui Putin

O divă ca Anna Netrebko nu s-a dat în lături să-și transforme superba voce și succese la Metropolitan și aiurea în active ale separatiștilor rusofoni din Donbass, cu steagul și cu liderii cărora s-a afișat fără jenă, susținându-l pe sângerosul tiran care i-a creat pe monștri din Donețk și Lugansk. Netrebko a dat publicității, in extremis, pe FB, o declarație în care se pronunță împotriva războiului din Ucraina, dar e o distanțare cu jumătate de gură, tardivă și nu tocmai credibilă.

Și mai abject s-a comportat Valeri Gergiev, care s-a văzut dat afară de la Philarmonica din München de primarul orașului german. Omul e un intim al lui Putin, s-a afișat demonstrativ cu el, inclusiv la expoziții de arme, a susținut public anexarea Crimeei, a celebrat la Palmyra recucerirea orașului sirian de către trupe rusești și totuși nu i s-a arătat ușa din 2015 încoace. Nu e clar de ce. Ori de ce i s-a prelungit contractul în 2018. Credeau oare germanii că un asemenea individ e compatibil cu valorile occidentale? Și dacă nu, de ce nu l-au dat afară din timp?
E adevărat că nu e primul artist sau muzician rus care se dă cu tiranul. Și Șostakovici, criticat și amenințat repetat de jdanoviști sub Stalin, s-a văzut nevoit în mai multe rânduri să se umilească în fața asasinului de la Kremlin, idolul urmașului său actual, Putin. Șostakovici a compus muzica la un film despre chiaburii pe care Stalin îi calificase, odios, drept ”clasă muribundă”, ceea ce, în limbajul totalitar, echivala cu exterminarea. Țăranii ruși, declarați ”chiaburi”, aveau să fie arestați și lichidați în masă. Iar în SUA, după război, întrebat de Nabokov dacă susține odioasa denunțare stalinistă a muzicii lui Stravinski, Șostakovici s-a simțit obligat, vai, să răspundă afirmativ.

Tot atunci a compus o odă sinistră dedicată ”marelui grădinar” Stalin. Gergiev, e-adevărat, e mult mai odios. Nimic nu-l împiedică să rămână în Occident. Nimic nu-l silea să legitimeze un criminal și un gangster politic. Nimic nu-l împiedica să înțeleagă că și muzica lui se poate transforma în platformă de propagandă și în sursă de fonduri pentru o politică a crimei în masă.

Cancel culture împotriva rușilor?

Dar nu e artistul artist și nu politician? Dacă îi astupăm gura, dacă îl dăm afară, dacă-l trimitem la plimbare după ce l-am invitat, nu comitem un act de cancel culture, de inchiziție și cenzură? Care e diferența dintre artistul rus cu invitația revocată și intelectualii publici anulați de extremiștii de stânga ai mișcării woke? Și n-are omul dreptul să se teamă că, dacă deschide gura, s-ar putea trezi el sau ai lui prigoniți în Rusia? Ba da. Dar proeminența personalității publice implică riscuri și responsabilități. Nu poți fi Furtwängler, dirijorul lui Hitler, și să mai fii binevenit la Chicago, în 1949.

Dar e ok să se pedepsească gânduri, exprimări, idei, declarații, atitudini și ideologii? De ce să se anuleze participările rusești la festivaluri de film precum cel de la Cannes? De ce să boicoteze Academia de Film Europeană peliculele rusești? De ce să-și suspende varii muzee și instituții cooperările cu rușii? Nu sunt unii dintre ei por-occidentali? Nu i se opun unii lui Putin?

Mai întâi, pentru că aceste cooperări costă imagine și prestigiu de maniera că instituțiile care, perpetuându-și relațiile cu statul terorist și genocidar, se văd acuzate de indiferență față de victimele dictatorului criminal riscă să fie boicotate nu mai puțin dur decât concernele care, indiferent cât de prospere ar fi, se pot confrunta, la rigoare, cu primejdia falimentului.

În al doilea rând, pentru că manifestările culturale sunt și surse de bani, nu doar de propagandă și legitimare pentru dictatori.

Iar în al treilea, pentru că trebuie lansate semnale clare, apărate valori și transformat statul agresor în paria, inclusiv în plan cultural, pentru a-l determina să vrea schimbarea și recivilizarea.

Acestea fiind spuse, nu doar că nu e tot una cancel culture, o metodă extremistă de stânga, antidemocratică și antimaericană, de terorizare a opiniilor și convingerilor conservatoare, cu boicotarea unui stat agresor, imperialist și criminal, care, deloc întâmplător, a susținut timp de decenii extrema stângă și dreaptă antiamericană și antidemocratică din SUA și din Vest. În timp ce lupta împotriva democrației liberale, al cărei fundament e libertatea individuală, de gândire, de opinie și a exprimării se duce în anglosferă și țările occidentale cu metoda ”cancel culture”, Rusia lui Putin luptă în războiul din Ucraina (și prin finanțarea mișcărilor totalitare din Apus) împotriva acelorași valori apusene, care sunt și în colimatorul mișcării woke, inventatoarea cancel culture.

Înseamnă toate acestea că trebuie susținut boicotul oricărui artist rus? Nici pomeneală. Înseamnă că trebuie să ne delimităm. Să tragem niște frontiere clare. Să-i tratăm diferențiat și condiționat, în funcție de modul în care se comportă fiecare dintre ei, până când se arată de acord să ceară Rusiei lui Putin să oprească omorâtul de copii și asasinatul de femei și cuceritul de țări libere și demne. Orice altceva mi s-ar părea inadmisibil și iresponsabil.

5 gânduri despre „Boicot? Cancel culture? Ce facem cu artiștii ruși?

  1. Într-adevăr, Gherghiev l-a susținut public pe Putin chiar și atunci când nu-i cerea nimeni opinia despre politică ci despre muzică. Nu-l spală nici o apă pentru asta.
    Dar nici nu poți pretinde artiștilor ruși să critice dur regimul de la Kremlin, când riscă să fie “sinuciși” sau familiile lor din Rusia pot suferi foarte tare pentru un moment de demnitate.
    Nu e decât o consecință a stării de război în care se află lumea, la fel ca în anii ’40. Și atunci artiștii din Axă nu aveau ce căuta pe scenele Aliaților (Furtwangler, Bohm, Kempff etc.) tot așa cum artiștii din țările Aliaților erau interziși inclusiv la București.
    Dar atunci nu li s-a cerut nici unora și nici altora să abjure ceva. Doar să se abțină.

    Șostakovici e un caz cu totul diferit de cel al lui Gherghiev. El era comunist, credea în teoria marxistă cu sinceritate (de altfel era practic un produs al Rusiei sovietice, avea 12 la revoluția din octombrie). După ce opera lui, “Lady Macbeth din districtul Mțensk” a fost criticată în ziarul Pravda sub titlul “Noroi, nu muzică”, toată perioada epurărilor din anii ’30 și-a petrecut-o compunând, dar cu bagajele pregătite pentru deportarea în gulag. Se pare că a scăpat numai pentru că ofițerul NKVD care-l urmărea a fost epurat înainte de a-l aresta.
    Șostakovici a avut trei perioade mari de dizgrație, toate având ca miză însăși viața lui, iar compromisurile pe care le-a făcut în muzică datează din acele perioade. Dar tot din perioadele de dizgrație datează și sarcasmul lui muzical din Simfonia Nr. 5 pe care nici muzicologii occidentali n-au reușit să-l decripteze decât abia la începutul secolului XXI.

    E ușor să le cerem acestor artiști un autodafe. Merită să ne amintim totuși că un CV Tudor a ajuns la un pas de a fi ales președintele României în 2000, deși fusese un susținător dezgustător al lui Ceaușescu.

    1. Sunt în mare măsură acord cu ce scrieți. Dar să nu uităm că nu-l absolvă pe artist convingerile sale totalitare ”sincere”. Nici riscurile personale, (inexistente, în genere, dacă tace și preferă să nu performeze pentru dictator sau regim), nici fazele în care pare a-și compensa căderile nu îi legitimează, în opinia mea, demisia morală, sau, mai rău, repetatele demisii morale. CV Tudor e o rușine pentru întreaga suflare românească, dar nu e comparabil cu artiști autentici de anvergura celor discutați.

  2. Tugan Sokiev, tot din Osetia, la fel ca Gherghiev, a demisionat recent și simultan de la cele două joburi de conducere pe care le avea. Capitole de Toulouse și Balșoi Teatr Moscova. N-a zis nimic de Putin (sau de mama lui Putin). E mai Ok așa?

Scrie un comentariu