(I) Putin și mesianismul revoluționar ca virus autoimun. Un război al erorilor mondiale

Acest eseu a fost publicat integral în Revista Polis, la 9 decembrie 2022

Ce învățăm din agresiunea declanșată de regimul Putin împotriva Ucrainei? Că istoria, oricât de bine credem c-o stăpânim, tinde, dacă nu e foarte temeinic studiată, să nu ne fie de folos la evitarea unor alunecări în catastrofe de felul războaielor mondiale, al genocidelor, al regimurilor totalitare care se cred în stare să se ia în piept cu lumea liberă, cu democrațiile și cu civilizația.

Aldous Huxley, autorul unei distopii[1] tulburător de afină cu viitorul proorocit are dreptate. ”Că oamenii nu (prea) învață lecțiile istoriei e, din toate, cea importantă lecție a istoriei”.

Primul război mondial ar fi fost, potrivit istoricului australian Christopher Clark[2], unul declanșat ”somnambulic”, după ”un lanț de erori evitabile”, de către actori politici care au crezut că știu să umble pe sârmă cu siguranța acrobatului, până ce, brusc n-au mai crezut și s-au prăbușit în hău.

Al doilea război? Ca una a pusilanimității în fața antisemitismului genocidar și al expansionismului unui lider revoluționar, totalitar și imperialist ca Hitler, care seamănă în multe din ce a gândit și a întreprins cu succesorul său rus, Putin, a doua conflagrație ar fi fost nu mai puțin evitabilă, dacă democrațiile apusene interveneau disuasiv, ferm și la timp. Dar a fost și expresia unei neînțelegeri a abisurilor culturii occidentale, a tenebrelor civilizației și a religiilor iudeo-creștine, care produc nu doar democrații. Periodic iscă revoluții, mișcări de masă și figuri sinistre, protagoniste ale unor derive ca gnoza, inchiziția, sabbatianismul, iacobinismul, bolșevismul, nazismul. Ori variante progresiste soft, ca identitarismul woke. Aceste derive sunt simptomele unei boli declanșate de un ”virus autoimun”. Par a avea in corpore o origine comună în unele accepții mesianice, adesea incarnaționiste. Care-i animă pe tirani să se creadă inspirați sau îndumnezeiți și să demareze acțiuni globale, apocaliptice, iar pe alții să-i creadă.

Putin, cvadratura cercului pentru istoricii occidentali?

Chiar și la nouă luni de la invadarea și dezlănțuirea unui război total în Ucraina, nu puțini istorici occidentali ca britanicii Peter Frankopan sau Max Hastings[3] continuau să se înșele cu privire la natura conflictului în curs, la doctrina lui Putin și la valoarea ei centrală pentru litigiul cu Ucraina și cel hibrid, cu lumea occidentală înțeleasă nu geografic, ci axiologic. E greșeala de a vedea conflictul dintre Rusia și Vest (la ale cărui valori a aderat Ucraina spre a fi, ca atare, pedepsită de Moscova prin invazie) doar sub raportul obsesivului concept postmodern de putere, ca o chestiune de ambiție personală, de extindere a puterii putiniste și, poate, de expansiune teritorială vrută neapărat de un ins traumatizat de șocul dezmembrării URSS. N-a rămas o convingere izolată.

Aceeași interpretare a reprezentat regula, înainte și după anexarea unor părți din Georgia și din Crimeea în 2008 și 2014. Poate cea mai grea inadvertență ține de studiul defectuos al totalitarismelor, cu tot cu marile confuzii privind rolul religiilor și naționalismului, precum și cu substratul cultural al regimurilor hitlerist și stalinist așa cum au subîntins ele devenirea președintelui Rusiei. Pentru adecvata înțelegere a lui Putin, ar fi fost nevoie de un comprehensiv profil nu doar psihologic, ci și antropologic-cultural, istoric și politic, din care să reiasă tocmai componentele stalinist-naționalistă și fundamentalist-ortodoxistă ale metamorfozei președinției sale.

La acest capitol, pozitivismul, marxismul și relativismul postmodern, precum și religiile seculare, ecologiste, identitare și nihiliste care au dominat copios gândirea apuseană a ultimelor două veacuri, orbind-o față de pericole reale, au clacat jalnic, compromițând justa evaluare a tiraniilor și terorismelor care au însângerat mai întâi veacul al XX-lea, apoi începutul secolului nostru.

De ce a ratat Vestul un diagnostic realist  

Și-a pus Occidentul întrebări cu privire la personalitatea reală, nu simulată a lui Putin? Nu prea. N-au părut interesante. Nu conveneau elitelor, în condițiile în care ele s-au amăgit din greu cu privire la trecutul nazist și comunist al Germaniei.

Iar acest establishment a profitat energetic, economic și politic enorm de pe urma relațiilor speciale pe care a crezut că le poate întreține cu Rusia. Ele au funcționat și ca un surogat. Nu puțini germani au crezut că-și pot compensa datoriile acumulate de Kaiser și mai ales de Hitler față de lumea civilizată, construind, ieftin, relații cât mai bune cu Moscova, fie și peste capul neamurilor pe care naziștii le-au victimizat mai grav decât pe ruși, precum evreii, polonezii, cehii și ucrainenii.

Israelului, de pildă, i s-au făcut la Berlin declarații de eternă dragoste și solidaritate, în timp ce statului evreu îi erau trădate sistematic interesele de securitate prin raporturile indecente cu dușmani existențiali ca Iranul. Așa că de evrei, ca și de rușii disidenți ori est-europeni, nu s-a ascultat mai deloc. Despre Putin, vesticii s-au chestionat vag când a acaparat puterea. De pomană, căci plutește și azi misterul privind ascensiunea lui fulminantă în serviciile secrete și pe scena politică rusă. Apoi, după ani de crime interne și aventuri externe, și-au pus din nou întrebări în siajul șocului dezmembrării Ucrainei. În răstimpul în care nu au dibuit identitatea reală a liderului de la Kremlin, politologii au admis alimentarea lor cu Maskirovka.

Răspunsurile (de pildă al Fionei Hill[4]) la întrebarea ”cine e” au lăsat de dorit. S-a presupus că imperialismul său, afișat plenar în 2014, ar fi fost doar simulat, pentru că nu dăduse anterior semne că l-ar îmbrățișa. În realitate,  Putin le spunea încă din 2008 șefului NATO, Rasmussen, ori Angelei Merkel, că orașul Kiev ”e cel mai rusesc dintre orașele Rusiei”. Dar nu fusese luat în serios.

De ce? Am explicat pe larg la DW, într-un eseu intitulat ”Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimune[5]”. Reliefam că, deși nemții au făcut un îndelungat și onest efort să-și exorcizeze trecutul totalitar, l-au transpus defectuos. Îi dădeam dreptate lui Timothy Snyder să laude acest repetat exercițiu de memorizare, ”un proces – psihologic…benefic – de revizuire a istoriei Germaniei”. Care însă ”i-a determinat pe nemți să vadă, plini de zel, paiul fascist din ochiul ucrainenilor. Și i-a ispitit elitele să-și rescrie istoria…o îndeletnicire tipic totalitară. Orwell îi dedică pagini memorabile în 1984”.  Or, în siajul fostului președinte Richard von Weizsäcker, germanii se consideră ”eliberați de naziști”. Ceea ce, spuneam, ”e o pioasă minciună”. Una reeducativă și umanitaristă. ”Care să nu doară, dar să spele creierele bine”. Ideea era, să li se vâre în conștiințe nemților, că sunt cum greșit îi vedea Rousseau pe oameni, în speță ”buni, când nu-i corupe societatea”. Or, sub Hitler, ar fi fost seduși de un monstru. Unul produs de antisemitismul creștin și de capitalism, cum zice marxismul. 

Anterior, ceea ce ortodocșii numesc ”cădere de-a dreapta” îi animase pe unii istorici în cearta pe marginea tezei lui Ernst Nolte. Nu fuseseră oare Hitler și nazismul o simplă reacție defensivă la revoluția bolșevică, iar Gulagul mai vechi decât Auschwitz? – se întrebase Nolte, relativizând culpa hitleristă a pulverizării civilizației de către un popor apusean civilizat și trecut prin iluminism.

Elita germană a recăzut concomitent în vechiul hybris teuton. Prin zel progresist și copierea extremei stângi anglo-saxone, încearcă în continuare să-și satisfacă vocația de a izbăvi lumea. ”Am deutschen Wesen soll die Welt genesen”, s-a spus: fie ca ființa germană să tămăduiască întreaga lume. Iar cheia acestui drum ”mântuitor” i s-a părut, din anii 70 încoace, a fi îmbunarea Rusiei, apropierea de ea, prietenia cu ea, celebrată mai întâi prin demonizarea capitalismului și vituperarea americanilor, iar apoi prin criticarea alianței NATO. În fine, prin proiecte energetice toxice, care au transformat Europa în clientul toxicoman al unei Rusii traficând gazul și petrolul ca pe stupefiante. În acest proces, Germania și apoi Europa franco-germană au fost temeinic învățate de liderii lor să adore tot ce ajuta Rusia, China, Iranul și extremismul musulman să se opună sistematic valorilor occidentale clasice.

Rusofilia Germaniei a atins la un moment dat cotele grotești ale francofiliei românești din preajma Primului Război Mondial. Când, după cum relatează Cioran într-un interviu, un ministru de la București a exclamat: ”dacă România piere, nu-i nimic! Franța să nu piară!”

Deloc de mirare, mai notam, ”că Germania a sesizat pericolul populismului de dreapta, dar a ratat diagnosticul propriei boli autoimune, pierzând toate pariurile istorice. S-a confruntat cât a putut de onest cu propriul trecut. L-a asumat. Dar n-a putut destul și, din trufie, a rătăcit drumul, crezând că, grație Rusiei, progresismului socialist și ecologist și comerțului global va ajunge pașnic…pe culmile puterii globale. Vis frumos din care s-a trezit mahmură și uluită când Rusia a invadat Ucraina iar Vestul, la ale cărui valori aderaseră ucrainenii, a redevenit, șocant, un concept plin de miez și sens. Ruscismul, cum se numește fascismul bolșevic al lui Putin s-a inspirat din ambele totalitarisme ale veacului trecut, chiar dacă le-a adăugat o tentă fundamentalistă, ortodoxistă, de felul legionarismului românesc. Timothy Snyder a înțeles, într-un târziu, parte din natura versatilă a putinismului. Pe care l-ar fi putut numi fascism și în 2014.”[6]

În ce-i privește pe germani, istoricul le-a pus oglinda-n față, reliefând că, ”deși repetă în neștire că se opun fascimului, Germania refuză să-l combată când se ivește”, că a dat decenii la rând ”lecții antifasciste”, după care, ”când fascismul s-a ivit (în Rusia) nemții l-au finanțat”. Concomitent, ”au publicat articole nenumărate despre fascismul ucrainean, sau despre populismul de dreapta polonez și unguresc, dezinteresându-se însă total de nazismul rusesc.” Tratat indulgent, ca un soi de domnul Goe de protipendada germană. Tot Snyder[7] a tematizat trufia ”postcolonială” a unei Germanii care n-a avut probleme să-i trateze de sus pe ucraineni, în timp ce i-a tratat pe ruși cu respect și teamă, concedându-le un statut imperial, egal cu al stăpânilor civilizatului imperiu german”.

Snyder[8] n-a realizat însă adevăratul resort al inadecvării germane la istorie. Citirea trecutului propriu prin lentile care deformează e impulsul subconștient, veșnic la lucru în Germania postbelică, de a arăta lumii că, după ce a greșit declanșând și pierzând două războaie mondiale, neamul neamțului s-ar fi schimbat. Pericolul unui al treilea război mondial, al unui conflict nuclear, primejdia populismului sau a naufragiului ecologic global, doar cu ajutorul germanilor, un soi de nou popor ales, s-ar putea evita. E ca și cum vocația de a stăpâni lumea și de a le indica și tuturor celorlalți direcția ar fi rămas intactă. Ca și cum doar metodele de a o valorifica s-au schimbat…Ca și cum un virus politic autoimun continuă să acționeze ca un transmițător toxic, reinflamând organele vitale ale corpului social, care, la un moment dat, se vede afectat de un soi de ”lupus” național. Boala îi împiedică elita în crize și istorie să-și vadă corect adevăratele pariuri.

Aceeași boală autoimună îi bântuie și pe ruși. Al căror bolșevism s-a legat cu mii de fire de nazism, cum reiese din ”Originile Totalitarismului[9]”. Sau din reflecțiile lui Eric Hoffer[10]. Trecutul totalitar, rămas neasumat onest și eficient, deschide calea infecției autoimune. Sistemele de apărare naturale ale corpului politic nu mai realizează diferența dintre ce anume protejează și ce atacă trupul social și organele sale vitale. Imunitatea la ispita imperial-naționalistă, religios-fundamentalistă, socialistă, nazistă sau islamistă dispare. Oarbă la discrepanța dintre libertatea care o ajută, pe de-o parte, și ispita reșutei în totalitarism, pe de alta, națiunea rusă e o pradă ușoară pentru demagogi… Nu toți rușii (sau nemții) sunt atinși de această maladie autoimună. Dar tentația de a-i lăsa pe bolnavi să-și conducă țara spre prăpastie e net mai mare la națiuni care au în spate experiența unui totalitarism asumat voluntar, decât la popoarele care pășesc pe calea libertății. Și mai e apoi și simpatia reciprocă a popoarelor care au trecut mai mult sau mai puțin benevol prin catastrofa dictaturilor totalitare. Tandrețea mutuală oglindește și similitudinea experienței pacienților trecuți prin aceeași boală. Cine se aseamănă s-adună. Iată de ce nemții au refuzat să vadă fascismul lui Putin când, în 2014, l-a înfierat într-un târziu Bernard Henry Levy[11]. Nu au vrut să-l vadă. Cum n-au vrut să sesizeze și să denunțe nazismul celui care, ca Putin, crede, acuzându-i pe alții de nazism, că poate impune și face admisibil, social, ruscismul său.

Iată de ce germanii n-au condiționat afacerile Europei cu Rusia de un proces al stalinismului și pe cele cu China de o efectivă decomunizare. Iată, de au ”uitat” cu mare plăcere să tematizeze pactul Ribbentrop-Molotov și suferințele pricinuite de Germania nazistă popoarelor est-europene. Iată, în fine, de ce cancelarul a ezitat să afirme clar și răspicat evidența: că Rusia lui Putin trebuie învinsă ca odinioară Reichul lui Hitler. Nimic din toate acestea n-ar fi fost fatal. Utilitatea democrației e indiscutabilă. Dar numai cât există realiter. Or, și în Vest a început în ultimul deceniu să fie demontată. Așa că nu e de mirare legiunea de experți care n-a nimerit-o.

Fiona Hill, de pildă, cataloga drept ”serioasă” o entuziastă biografie a liderului rus, semnată de Alexander Rahr[12], hrănind iluziile germanilor și politicienilor occidentali că Putin ar fi ”ca ei”. Nu puțini au tot reluat poveștile puse în circulație de tiran despre el însuși, zugrăvindu-l, fals, ca pe o personalitate inteligentă și ”curajoasă”, capabilă să-și asume riscuri mari, dar și prea înțeleaptă ca să nu evite excesele.

Pe mulți experți, mesmerizați de crimele sale din Rusia și din afara ei, i-au interesat aspecte minore, spectaculoase fapte diverse, insolitul recurs la arme și la metode bizare, mai degrabă decât metamorfoza personalității tiranului sub impactul creșterii puterii și a nevoii lui de a deveni un revoluționar salvator al Rusiei și al lumii.

Evaluându-l, politologii l-au văzut în genere ca pe un ins cu multiple identități paralele și ca adept al statului puternic. L-au identificat ca mafiot, lider cu un simț hipertrofiat al istoriei (și al rănii prăbușirii sovietice) ca om de acțiune, cu experiențe acumulate pe stradă, în KGB și în capitalismul sălbatic, dar filosofia lui politică reală a rămas ascunsă. Experții apuseni (și nu puțini critici ruși) s-au concentrat pe imaginea sa de cleptocrat. I-au evaluat averea. Relațiile de amor. Anii de formare. Priza la Elțîn.

Împreună cu istoriografia occidentală, politologia a comis sacrilegiul de a minimaliza caracterul virulent al totalitarismului comunist în care a crescut dictatorul. I-a bagatelizat impactul. I-a subestimat latura mesianică. I-a subapreciat ispita de a cotiza la etnicismul rusofil al idolului său, Stalin, la naționalism și la componenta ortodoxistă a celui rusesc, care au jucat un rol cheie în configurarea ideologiei lui și în modelarea acțiunilor belicoase, în fapt revoluționare, ale politicii sale externe. Nu au recunoscut în el un model cu milenare tradiții în civilizația iudeo-creștină, neglijând substratul și aspectele doctrinare și sufletești ale mobilurilor lui politice.

(va urma)

---

[1] Aldous Huxley, Minunata lume nouă, ed. Polirom, 2011

[2] Christopher Clark, Die Schlafwandler (trad. germ. a orig. The Sleepwalkers: How Europe Went to War in 1914), ed. DVA, 2013

[3] www.youtube.com  – BBC: Russia-Ukraine War. What Can We Learn from History, 27.10.2022

[4] Fiona Hill, Mr. Putin: Operative in the Kremlin (trad. engl.), ed. Brookings Institution Press, 2015

[5] Petre M. Iancu, Deutsche Welle –Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimune, 3.06. 2022

[6] Petre M. Iancu, Deutsche Welle –Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimune, 3.06. 2022

[7] Timothy Snyder, Die Zeit – Warum so wütend, Herr Snyder?, 22.05.2022

[8] Timothy Snyder, Der Spiegel – Warum fällt es Deutschland so schwer, von einem faschistischen Russland zu sprechen?, 27.05.2022

[9] Hannah Arendt, Originile Totalitarismului, ed. Humanitas, 1994

[10] Eric Hoffer, Adepții fanatici, ed. Polirom, 2013

[11] Bernard – Henri Lévy, Le poutinisme est un fascisme. La résistible ascension d’Arturo Poutine 29.05.2014

[12] Alexander Rahr, Der “Deutsche” im Kreml (trad. germ:”Germanul” la Kremlin”), ed. Universitas, 2000