(II) Putin și mesianismul revoluționar ca virus autoimun. Un război al erorilor mondiale

Acest eseu a fost publicat integral în Revista Polis, la 9 decembrie 2022 

Citiți prima parte a eseului AICI

Erorile împăratului

Ce l-a smintit pe Vladimir Putin, convingându-l să pornească un război pe care nici Rusia, nici el, personal, nu și-l puteau permite? Serviciile secrete, desigur. Însingurarea, evident. Tiranul, decident unic, a comis indiscutabil cele mai multe și grave gafe, erori tactice, aberații strategice, infracțiuni, derive și rătăciri din istoria războiului său contra democrațiilor și lumii civilizate.

Principalul vinovat al catastrofei războiului și al consecințelor lui are, neîndoielnic, o identitate clară. E resentimentarul lider de la Kremlin. Țarul mafiot, cu obsesii mesianice ortodoxiste, fundamentalist-creștine și imperialiste și cu reacții în aparență paranoice, și-a imaginat că ar fi venit, grație lui, sorocul refacerii imperiului sovietic și țarist când a constatat că SUA, percepute ca principal oponent ideologic, axiologic, militar și politic global, își permit nu doar un declin vizibil, ci și afișarea slăbiciunii lor prin administrațiile Obama și Biden.

Dar nu se bucurase țarul că Biden i-a organizat un nemeritat summit european, doar spre a-i răsfăța ego-ul gonflat și a-i auri blazonul, pătat de crime? De ce să-l creadă vrăjmaș pe american?

Rusul nu se entuziasmase din cale afară. Considerase că i se cuvine și că era o recunoaștere firească. Pe ultimii președinți americani Putin îi disprețuise total. Pe Bush junior, Putin l-a înșelat printr-o simplă strângere de mână: ”M-am uitat în ochii acestui bărbat și l-am găsit dintr-o bucată și de mare încredere. I-am putut simți sufletul.” Or, nimic n-a păgubit Vestul, după 9/11, mai rău decât această apreciere din 2001, rămasă etalon și punct de plecare al tot mai deșănțatului drum împăciuitorist, cu care liderii occidentali l-au abordat pe Putin ulterior. Bush afirmă că și-ar fi regretat efuziunea. Era tardiv.

Pe Trump a dat semne că l-ar prețui. În fapt l-a subapreciat, pentru că n-a reușit să controleze presa mainstream din SUA și lanțul de rețele de socializare și concerne digitale trecute in corpore, cu arme și bagaje, în tabăra antiamericană. Pe președinții SUA i-a considerat, nu fără oarecare îndreptățire,  urmași nedemni ai unei Americi cândva puternice, dar moral și militar degenerate, căreia i se poate lesne lua, o dată cu mândria, și puterea, și tot ce-a acumulat pe nedrept, într-o istorie care i s-a părut tiranului de la Kremlin a fi doar o lungă și nemeritată serie de noroace.

Și pe adversarii săi reali, interni, ori din fosta Uniune Sovietică, de la Navalnîi la Hodorkovski și de la Kasparov la Zelenski, care se chinuise să găsească un modus vivendi, i-a subestimat fatal. Pe toți i-a crezut net mai slabi, mai proști, mai lipsiți de voință, mai incapabili să se apere decât s-au arătat.

Deloc de mirare că i-a subapreciat și pe ucraineni, imaginându-și-i net mai ușor de înșelat și mai puțin hotărâți, capabili și curajoși decât s-au dovedit și decât ar fi trebuit să fie, dacă și-ar fi luat în serios propria teorie naționalistă de extracție panslavistă, privind, pe de o parte, superioritatea și dârzenia rusă, iar pe de alta, indivizibilitatea ucrainenilor de ruși, care ar alcătui ”un singur popor”.  

Cum a ajuns Putin să creadă, aparent autentic, în aberațiile pe care le-a spus, până la punctul în care a avea să-și bazeze pe ele politicile militare și să declanșeze războiul pe care avea să-l piardă?

Tiranii totalitari obișnuiesc să amestece adevărul cu minciuna și să facă din ele un ghem inextricabil. Dar sunt, de la un moment dat, cum s-a mai evidențiat, de o brutală și totală sinceritate. Hitler și Stalin și-au expus aproape fără înconjur intențiile scelerate. Ambii le-au crezut, onest, salvaționiste și, deci, mesianice, în raport cu propria ideologie, cu propriul neam, cu lumea.

Iată ce explică, în ordinea erorilor în lanț condiționând izbucnirea războiului strania, dar sincera credință a lui Putin, că partenerii săi apuseni (ce-l sfătuiau involuntar de bine și salvator și pentru el însuși, să nu invadeze Ucraina, pe care se iluzionau și ei că o va cuceri lesne) îi erau nu doar adversari, ci și inamici, deși erau gata, in corpore, ca Joe Biden, să-i mănânce din palmă. Eroarea pereche, nu mai puțin pertinentă: bizara cecitate a Vestului la această dușmănie a liderului rus.

Orbirea apuseană, generată de preeminența, în elite, a progresismului care, nihilist, tinde să distrugă în Vest sexele, universitățile, arta, religia (cu bisericile transformate în partide politice de stânga) precum și fundamentul democrației,  libertatea de opinie și expresie, cu tot cu claritatea și înțelesurile limbii  – deci gândirea) fusese facilitată de o părelnică stimă rusă față de Germania.

Era o falsă prețuire. Putin, ideologul său, Dughin, și idolul lor, Stalin, au apreciat Germania doar pentru presupusa ei tărie sub Hitler. Perfida admirație se transformase în dispreț când s-a înțeles că Germania chiar și-a asumat serios, după război, pacifistul ”Nie wieder Krieg”. Sloganul, vădit ipocrit, implica presupusa imposibilitate a unor războaie drepte. De apărare. Ca al Ucrainei.

Ca ofițer KGB la Dresda, Putin realizase că parte din Germania postbelică investise sentimental masiv în Rusia. O făcuse nu doar pentru și pentru a-și escamota și ecrana, rațional, angoasa unui precar Sitz im Leben, în timp ce se temea de imperiul care-o biruise, așa cum Rusia îl înfrânsese, durabil traumatizant și pentru francezi, pe Napoleon. Iar Putin nu se zgârcise, ca președinte, la salariile gigantice plătite unor nemți ca fostul cancelar Schröder. Nici la averile investite în coloana a cincea, rusofilă, din clasa politică europeană n-a economisit. S-a arătat generos și ca să-și satisfacă una din ambițiile majore: fructificarea planului lui Stalin de a desprinde Germania din alianța ei cu America și din ancora ei occidentală, spre a o convinge să reia, alături de Rusia, drumul său totalitar care a debutat în 1933. Investiția dăduse, parțial, roadele scontate.

Rusia n-ar fi invadat vreodată țările vecine fără să fie practic sigură că i se vor admite incursiunile, cum i se acceptase și rasul de pe fața pământului al orașelor cecene și siriene. Ori aventura rapturilor teritoriale gruzine. E clar că, pe tiran, l-a smintit nu doar haosul din propriul cap.

I-a tulburat judecata și absența disuasiunii, justificate de prezumția coruptibilității unui dictator arghirofil și de imaginara schimbare în bine a autocrației comuniste prin comerț sub egida lui ”Wandel durch Handel” cuplate cu discursul împăciuitorist. Cum l-a zăpăcit și incapacitatea sa de a înțelege, că până și pentru țări ca Germania ”interesul poartă fesul”; că un nou Sitz im Leben, ca economie bazată pe exporturi, ca a Republicii Federale, cu toate urmările ireversibile pe care această situație le-a antrenat în istoria ei postbelică, nu-i va îngădui să accepte aruncarea în aer de către Rusia a ordinii mondiale și a normelor dreptului internațional. 

Dar de ce nu s-a pus capăt mai din timp, în Vest, pernicioasei tentative a domesticirii balaurului, căruia i s-au mai dat să înfulece periodic fecioarele cerute tribut, sub formă de teritorii în Crimeea, Donbas și Siria, deși devenise clar că darurile îi sporesc monstrului poftele neîncetat? De ce s-a admis permanent scumpirea prețului potolirii lor prin noi sacrificii umane?

Nici SUA nu l-au mai putut lămuri pe tiran. Apusul, în frunte cu un Biden semisenil, se discreditase teribil. Comisese gafe securitare teribile pe bandă rulantă prin retragerea în debandadă din Afganistan și afirmația repetată contraproductivă, că americanii nu vor interveni în Ucraina. Cum să asculte un Putin sedus de propria importanță cosmică de SUA, care nu și-au putut aprecia nici propriul aliat ucrainean, subestimându-l la fel de grotesc ca Rusia?

Pe scurt, e clar că Putin n-ar fi invadat Ucraina fără certitudinea că, în consecința ritualizatului pacifism postbelic german și a tot mai sacralizatului progresism american, i se va tolera cotropirea, atât la Washington, cât și la Berlin, așa cum i se admisese și în 2014. Or, anii postbelici n-au însemnat doar reducerea sensibilă a voinței Vestului de a lupta. Care pare moale, individualist și rațional în exces, dar poate fi mai tare, solidar și capabil de a învăța decât cred cei care-l provoacă.

Drumul îndobitocirii lui Putin s-a văzut jalonat și de servicii secrete ruse, grevate de singurătatea, semeția și aroganța tiranului. Ca atare, analiștii săi n-au îndrăznit să spună adevărul despre propria corupție și incompetență. Ori să tematizeze impopulara reziliență, moralul, hotărârea aderenței la valori apusene și capacitatea militară a ucrainenior. Actele lor ratate au inclus aplicarea la situația din Ucraina a unor grile de evaluare deformate de școlirea demnitarilor ruși între elitele din Vest. În a căror gândire materialistă și relativistă, patriotismul, bunăoară, și-a pierdut rolul și valoarea.    

Așa că, după cum afirma Shmuel Bar[1], expert israelian de intelligence, i s-a spus lui Putin că ucrainenii sunt cum îi credea el: ”ruși mici”, care abia așteaptă unificarea cu Rusia mare și că avansul trupelor sale în Ucraina ”va declanșa un entuziasm ca al austriecilor la Anschluss”. Șeful lor suprem a înghițit cu atât mai lesne minciuna, cu cât nimic nu vor mai mult tiranii, care-și urăsc de regulă popoarele, de vreme ce le răpesc libertatea și demnitatea, decât să se știe iubiți de cei pe care îi supun, ca și cum n-ar fi jefuitorii, torționarii, teroriștii și asasinii, ci eroii și izbăvitorii lor.

Putin ”s-a disociat deci de realitate”, decuplându-se, habarnist, de adevărata Ucraină postsovietică, reliefa încă din primele zile ale războiului istoricul german Karl Schlögel[2]. Ca tipic homo sovieticus de factură mentală securistă, n-aveau cum să nu-l smintească pe tiran și anii de appeasement, care i-au oferit pe tavă izbânzi nemeritate. Abia evoluția catastrofală a războiului i-a destrămat plasa de iluzii. După doar trei zile de neputințe rusești, Putin a început să regrete invazia cu atât mai mult cu cât a înțeles că a da înapoi nu poate fi, pentru el, o opțiune rațională, căci și-ar risca iremediabil viața, nu doar puterea. În termenii unui narcisist, umflat de obișnuința de a i se căuta în coarne, dându-i-se, de frica amenințărilor sau crimei, mai tot ce-și dorește în inconturnabila-i semeție, o asemenea alternativă e cataclismul final: este echivalentul apocalipsei.

Și cum ar fi putut un astfel de ins să creadă că un popor despre care-și închipuia că n-ar fi decât cel mult o versiune mai proastă a ”superiorului” neam rus, îi va rezista lui, țarul visând nu doar la refacerea imperiului sovietic, ori crearea celui euroasiatic ”de la Lisabona la Vladivostok”, ci și la ”izbăvirea” lumii creștine, a globului întreg? Cum să nu-și imagineze că e privit cum l-a zugrăvit o firmă americană de PR, ca un lider fierbinte dorit, ca un amant perpetuu potent? Cum să se admită detestat din rărunchi de niște ucraineni care n-au uitat de Holodomorul idolului său, Stalin, de umilințele și sângele vărsat pe Euromaidan? Și cum ar fi putut un ”rege” simțind chemarea de ”mesia”, ca adierea îngerului peste chelioasa-i frunte, să creadă că-i poate ține piept un Occident dezabuzat? Nu încăpuse SUA pe mâna stângii radicale și a LGTBQ? Cum să-i reziste Vestul lui, călărețul la bustul gol pe cal, pe tigru, pe Harley Davidson și pe apocalipsă, cum oare să-i țină piept vânătorului cu pectorali și cavalerului fără prihană al creștinătății pure, atacate de progresism și globalism, de anticristul american, de un soi de mare inchizitor, de chiar demonii dostoievskieni? Cum să-i facă față lui, cel proorocit de Igor Illin, de un Soljenițîn și de un Dughin?

Efectele gafelor Vestului care le-au facilitat pe ale rușilor

Încât Putin și-a comis greșelile din vină proprie, nu însă fără să fi fost împins din greu de Vest către iluzii. Erorile occidentale, care au inclus mult timp conceperea lui Putin ca actor strict rațional, nedeterminat ideologic și compatibil cu omologii săi occidentali, au avut două efecte majore. L-au încurajat pe Putin să-și declanșeze agresiunea și au descurajat Apusul s-o prevadă și să-i facă față.  

Așa a ajuns NATO să creadă că unitatea Alianței valorează mai mult decât capacitatea ei disuasivă. Așa s-a trădat pe sine și interesele statelor membre, lansând țărilor lumii mesajul că pactul defensiv apusean e bine, e frumos, e solidar, dar, dacă nu e, dixit Macron, în ”moarte cerebrală”, trăiește, dar nu prea face multe parale. Și că o țară ce-și iubește independența nu se prea poate bizui pe Alianță. Drept e, că NATO a fost ajutat să greșească de diviziunile din interiorul său tocmai privind Rusia. Pentru că una e Germania (sau Franța), cu totul altceva americanii sau esteuropenii.

Francezii și germanii, marile puteri europene, au mâncat bătăi catastrofale de la ruși. Primii sub Napoleon. Ultimii sub Hitler. Și unii și alții au rămas traumatizați pe generații de aceste înfrângeri, cauzate de propriul hybris și pofte de cuceriri. Trauma i-a determinat să privească realitatea deformat și să adopte lesne poziția ghiocel față de Moscova, spre deosebire de esteuropeni, țări mici și victime perpetue ale Rusiei, nu-și pot îngădui fantezii și, mai ales, să greșească cu privire la aprecierea justă a marelui frate.

În fine, Vestul are dificultăți cu comprehensiunea logicii autocratului. Care nu-și poate permite să dea înapoi, să admită că a greșit, să-și ceară iertare și să se retragă liniștit pe poziții noi, radical diferite. El își va prăji mai degrabă întreaga oștire decât să dea înapoi și să riște să se confrunte cu furia unui popor înșelat și cu mânia unei armate și a serviciilor secrete care l-ar putea debarca, înainte ”de a pricepe” că Putin e un lider ”providențial”, un ”nou mesia”. Și că ar fi ”binemeritat” de la rusism, ortodoxie și creștinism. Iar Vestul nu l-a înțeles, nu l-a demascat și nu l-a debarcat.

Adevăratul Putin

Or, Putin nu era un fenomen nou, ci actualizarea unui vechi model cultural, revoluționar, naționalist și mesianic, religios-ortodoxist și colectivist. Așa sunt de interpretat varii justificări ale invaziei în Ucraina. Între ele cea a ”denazificării”, încercând să capteze filonul stalinist al societății ruse. Cea de ”război metafizic”, motivare articulată de patriarhul Kiril, trimitea la o încleștare axiologică monumentală cu Vestul, ca încarnare a Anticristului și include poziții exprimate anterior de ideologul lui Putin, Dughin, ori, apoi, de Alexei Pavlov, invocând-o ca ”operațiune de desatanizare”. 

Aceste mesaje au o latură vădit apocaliptic-chiliastică, amintind izbitor de limbajul anabaptist german al secolului sec. XVI, o mișcare creștină sectară reclamând cu exigență maximă teocrația, pioșenia pură a credinței, mântuirea de puterea elitei politice a timpului și tovărășească egalitate, amintind de comunismul de consum al primilor creștini. Utopia anabaptiștilor din Münster a avut o lungă istorie pregătitoare și succesoare, din care au făcut parte nu doar gnosticii, patarenii italieni, valdenzii francezi, husiții Boemiei, nemții lui Thomas Münzer, iar apoi aveau s-o alcătuiască revoluționarii iacobini, francezi, comunarzii, socialiștii, bolșevicii, fasciștii, naziștii, maoiștii, islamiștii, iar în Statele Unite, progresiștii egalitariști. Idealul lor? Paradisul pe pământ.

Al revoluționarilor ruși? ”Russki mir”. A fost inițial o metaforă poetică, apoi element central al ideologiei imperiale, țariste și neoimperiale ruse. Stalin, i-a reinterpretat ideea, în anii 30. A fost element de legitimare a republicilor separatiste rusofone și a agresiunii antiucrainene a Rusiei. Russki mir descrie un corp național rusesc, determinat de potentat și de caracterul neamului, scufundat fie în stalinism de extracție marxistă și naționalistă, perfect compatibil cu nazismul, fie în ortodoxismul filetist și fundamentalist al patriarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse.

Putin îi prelungește nu doar pe Hitler și pe Stalin, sau pe Mao, ci și pe gânditorii dualiști ai primelor veacuri creștine, ba chiar, într-o măsură, pe apostolul Pavel, cu a sa reintepretare radicală a ”Legii” biblice și cu elanul său teologic revoluționar. L-a invidiat Nietzsche, el însuși un Zarathustra revoluționar, ca ”Anticrist” și inventator al supraomului. Rusul îi moștenește pe revoluționarii mesianici sabatieni și frankiști ai secolelor XVII și XVIII, pe iacobini sau pe Marx. Putin e doar actualizarea și concretizarea unei stihii din adâncurile civilizației iudeo-creștine, o materializare deosebit de perversă și sângeroasă a complexului păstorului și a salvării turmei sale.

Fenomenul în cauză a fost lăsat să se materializeze repetat: se replămădește frecvent în forme diverse ”vițelul de aur” biblic și se reia dansul din jurul său. E un fenomen colectivist, terorist, tiranic, adesea incarnaționist, revoluționar și religios, întotdeauna izvorât din nerăbdare, progresism salvaționist, resentiment cauzat de ratare și frustrare, ca și de ispita prezervării unui sens în condițiile dezbărării de povara individualității, a libertății și răspunderii individuale. 

Acest tip de mesianism revoluționar, totalitar, obține adesea, dată fiindu-i afinitatea electivă cu binele și cu progresul pe care-l propun și promit religiile tradiționale din sfera culturală iudeo-creștină, o nemeritată îngăduință. O astfel de absurdă clemență a subîntins, parțial, greșelile tactice ale unor lideri occidentali nu doar lași, ci și ignoranți când l-au crezut pe Hitler (iar până de curând pe Putin) compatibil cu civilizația. I-au trecut cu vederea, deci, remilitarizarea renană și reînarmarea, înainte de a-i oferi Germaniei, pe tavă, Cehia în iluzia că ”vor salva pacea în timpurile noastre” nu doar din lașitate. Ci și, poate, dintr-o secretă empatie. N-au salvat-o. Dimpotrivă. Au pus umărul la condamnarea Europei și a lumii la război mondial și la Holocaust.

Contează în context, teologia unora și altora, ateismul, agnosticismul, ori zelul antinomistic propovăduit în numele vreunui zeu bun, rău, unic, sau multiplu? Desigur. Un război creștin, purtat de popoare creștine poate fi, în fond, anticreștin, chiar dacă a fost iscat în numele valorilor neotestamentare. În chestiune nu sunt accepțiile religioase în sine, ci politizarea lor.

Contează intenția soteriologică, sau ceea ce Vladimir Tismăneanu[3], autorul unei cărți importante despre ”Diavolul în istorie” a numit ”salvaționism”. Importanță are nu doar minciuna șarlatanului sau a mental rătăcitului creștin, rostită pentru a justifica faptele tiranului, ci și efectul politic al crezului în utopia mesianică. Radicalismul nihilist însoțește și aplică promisiunea unei salvări universale imediate. E înfiorător, în practică. Dar, înainte de a i se descoperi hecatombele de oameni și națiuni sacrificate, pare, teoretic, cu atât mai acceptabil, cu cât transpune concepții derivate și perverite din sublimul bagaj cultural, etic și religios al Bibliei și devenite, dimpreună cu textele sacre, un humus, un amestec organic fertil, hrănind în civilizația iudeo-creștină din emisfera apuseană și până în China marxistă periodica renaștere viguroasă a unor doctrine asasine în masă.  

Dinamica psihologică a funcției și schimbarea de personalitate a liderului

Dar e Putin, în ciuda repetatelor sale încercări ridicole de a scrie articole pe teme istorice, un intelectual? Defel. Gândește el strategic, nu doar tactic? Deloc, spunea Boris Nemțov înainte ca Putin să-l ucidă. Și atunci de unde până unde preocupările globale, strategice, istorice, mistice și ortodoxiste ale țarului? Nu e Putin un narcisist? Un psihopat? Un demagog? Un cacealmist? Nu e el, cum afirma Hodorkovski, un ”bandit deștept”? Este. A fost și a rămas. Dar derbedeii care ajung regi se metamorfozează fără să vrea. Gândacul lui Gregor Samsa aspiră ca politician să devină un țar salvator.

Odată cu acapararea funcției supreme, sub povara răspunderii ei și din recunoștință față de neamul care i-a permis o vertiginoasă, nemeritată și neașteptată ascensiune la vârf, pentru care nou lider n-a fost pregătit de mic, precum un prinț moștenitor, personalitatea i s-a schimbat. Și i se va schimba și mai mult, transformându-l radical, de îndată ce i se vor acumula pe cap și pe umeri greutatea coroanei, puterea, trufia, banii și cultul personalității sale întrețesute de frica celorlalți de el și de puterea sa discreționară. În această fază, îl va acapara dorința de a le dovedi compatrioților săi că au făcut bine să-l ridice pe scut pe el, un lider ”providențial”. Iar ca să devină providențial, va căuta cu lumânarea pericolele și dușmanii de care va trebui să-i salveze. Ca să le cunoască valorile se va adânci în istorie, în literatura națională și se va reorienta spre tradițiile nu atât religioase, cât mai ales soteriologice și mesianice ale religiei și culturii neamului său. Tradiții creștin-ortodoxe, în cazul rușilor lui Putin. Așa s-a ajuns ca patriarhul KGB să comită blasfemia binecuvântării armelor unui genocid, declarat ”război metafizic”. Ca și la crearea primei oștiri militare private, „sub steagul“ Patriarhiei Moscovei, sub numele de „Crucea Sfântului Andrei“.

---

[1] Shmuel Bar, Russia’s strategy of cognitive dissonance & what will Putin & NATO do next?, 13.04.2022

[2] Karl Schlögel, DLF – Osteuropa-Historiker Schlögel wirft Putin Wirklichkeitsentfremdung vor, 27.02.2022

[3] Vladimiri Tismăneanu, Diavolul în istorie, ed. Humanitas, 2013