Văd oameni tineri adorabili, frumoși, deștepți, cultivați și credincioși (sau încă nu), care par a avea tot ce le trebuie ca să fie fericiți. Dar nu sunt. Nu neapărat pentru că un dezechilbru chimic i-ar alunga în depresie. Nu neapărat din cauza hormonilor și a interacțiunii dintre varii substanțe, cum ar putea să afirme pozitiviștii și medicina clasică. Nici pentru că oamenii n-ar avea destul.
Ci pentru că nu de a avea depinde fericirea. Depinde, potrivit Zoharului, Cartea (Stră)lucirii, de ceea ce se numește ”mazal”, noroc. De momentul nașterii, determinat de motivele altruiste sau egoiste pentru care am insistat să ne întrupăm la un moment dat. Și mai depinde și de faptele oamenilor.
Iată două chestii radical diferite. Norocul? Nu ține, aparent, câtuși de puțin de mine. Faptele? Cu atât mai mult. Dar de ce natură să fi ele? De natura binelui, a impulsurilor bune, astfel încât, dacă vrem un an bun, să ni-l putem face bun (și, culmea, fericit) – făcând bine. De când? De acum.
Și anume, uitând de fericire. Care vine în neștire. Și care, în pofida minunatei Declarații de Independență a Statelor Unite (”We hold these truths to be sacred & undeniable; that all men are created equal & independent, that from that equal creation they derive rights inherent & inalienable, among which are the preservation of life, & liberty, & the pursuit of happiness…”, nu e chiar atât de eminent de importantă. Nu-i ca viața și libertatea. Sau ca demnitatea.
Îmi varsă lacrimi sufletul pentru adorabilii, frumoșii, deștepții, cultivații și credincioșii sau agnosticii nefericiți în pofida multiplelor daruri cu care au fost înzestrați, parcă, pe nedrept, indiferent dacă pacostea lor decurge din vreo lipsă, ori inadecvare biologică, sau pentru că, în pas cu timpul și moravurile lui, se concentrează excesiv pe starea lor, judecând-o, aberant, ca fiind deplorabilă.
S-ar putea mântui, mă gândesc, nădăjduiesc, dacă n-ar mai fi cantonați și fixați în obsesia postmodernă a fericirii personale. Dacă și-ar aminti să fie recunoscutori pentru tot binele care li s-a dăruit, dar și să se căiască fiindcă prea mult timp n-au fost. Iar apoi să pornească la treabă. Cum?
Simplu. Să nu mai asculte de vracii falși, numiți azi, uneori, și influenceri, care-i învață, aiurea, să se despartă de tot ce (cred ei că) îi face nefericiți. Și de tot ce nu-i face să se simtă bine.
Tot fugind, uită că viața nu e animată doar de emoții. Care sunt cum nu se poate nesigure. A-ți întemeia viața pe emoții e a o lua razna. Ca societatea postmodernă, woke.
Nu în despărțirea de nefericire (ci de sminteală și descreierare) e fericirea. Dacă s-ar putea căuta și afla, s-ar găsi, cum scria Goethe, în ”Faust”, în fapta în slujba comunității. Nu e în colectivism, dar nici în individualism. E aproape de idealul grecesc al kalokagathiei. Cum se apropie oamenii de el? Să facă bine să-și armonizeze virtuțile morale cu rațiunea și simțul estetic. Să înceapă să (se) iubească așa cum sunt. Apoi să facă bine și lumii, și altora. Să nu uite să procreeze. Și să lupte pentru ce merită luptat. De pildă pentru libertate, viață, pentru demnitate, adevăr, dreptate.
Ei bine și dacă nici atunci nu vine? Nu vine, asta e. Dar fii sigur că Dumnezeu nu rămâne dator.