Citizen Vigilante. Despre un film cenzurat. Și despre Vest și inamicii săi

În aceste vremuri tulburi, uscate de adevăr și însetate de informații clare și curate pe care vi le oferim zilnic, ne puteți oferi sprijinul dvs. printr-o donație. Vă mulțumim!

Prima secvență e șoc. Pe o stradă însorită dintr-un frumos oraș european, un african ascunde în spatele său, în acea zi toridă de vară, un pumnal. Pe partea dreaptă a străzii se îndreaptă spre casă, veselă, o tânără mămică, ținându-și cu mâna dreaptă copilul. Vesel și el. Ajuns în dreptul lor, jungherul africanului i se repede la beregată și i se înfige mamei în gât. Sângele jugularei străpunse țâșnește ca o cascadă. Femeia cade la pământ, iar fiul ei, care nu înțelege pe de-a-ntregul nici moartea, nici ce s-a întâmplat cu mama lui, o zgâlțâie frenetic.

Frenetic, disperat și inutil. Cum inutilă e speranța adolescentelor, sau tinerelor femei victime ale unor violuri în grup comise de tineri din Maghreb sau Orientul Apropiat, să vadă făcându-li-se dreptate. Căci justiția occidentală este empatică. Dar nu față de victimele deznădăjduite, ci față de făptași. Căci făptașilor li s-a atribuit de sus, de către ideologii neomarxiști ai postmodernismului și corectitudinii politice, rolul perpetuu al ”victimelor eterne”.

Victime și făptași

E un rol fix și imuabil. Ei, chipurile, deși asasini și violatori, n-ar putea face vreun rău.

La fel de imposibil de schimbat e partitura atribuită celor pe care corectitudinea politică i-a distribuit în funcția de ”făptași”: fetele albe, creștinii, evreii, femeile care resping islamul, normele și vestimentația impuse de șaria. Și pentru că nu sunt pedepsite riguros, iar imigrația extremiștilor continuă neabătut, asemenea crime aparent bezmetice, dar de regulă cu substrat religios, precum cea din prima secvență a peliculei în discuție, au ajuns la ordinea zilei, în vestul și nordul Europei.

Le comit în special imigranți sau urmași ai imigranților. Și în primul rând, dacă nu exclusiv, cum s-a văzut la Southampton, unde asasinul s-a dovedit un sikh, care și-a acuzat victima albă de un pretins ”rasism”, sunt săvârșite de imigranți musulmani sau de urmașii lor.  

Nouatea unei pelicule

Controversatul film al cineastului german Uwe Boll, Citizen Vigilante nu e șocant doar în prima lui secvență. Dar este primul, artistic, după știința mea, care tematizează acest subiect fierbinte, măturat sistematic sub covor de oficialitățile occidentale, de presa mainstream, de ideologia woke, de elita culturală și politică apuseană care jură pe corectitudine politică de parcă ar fi noua lor religie. Care chiar a devenit religia ei nouă. Cu dogmele ei de neîncălcat. Cu inchiziția, care le păzește. Și care pedepsește orice erezie violent. Și exemplar. Și care mai ales la foarfecă nu face economie.

În ”Citizen Vigilante”, un om de afaceri american venit în Europa ia, frustrat de o justiție care nu-și face datoria în fața criminalilor imigrați, justiția în propriile sale mâini. Și îi pedepsește nu doar pe făptași, ci și pe judecătorii care-i lasă, după crime, liberi să comită și alte fărădelegi.

Vestul și libertatea artei

Am detestat din rărunchi cenzura comunistă. Când am emigrat, am sperat că m-am despărțit definitiv de ea. Așa că, în Vest, am îmbrățișat din toată inima jurnalismul.

Doar că pentru libertate trebuie luptat. Iar vestul Europei a încet de multișor să mai lupte pentru a ei. Așa s-a făcut că am început să mă ciocnesc de cenzori și ca redactor la un post public german. Nu o singură dată. Dar niciodată nu mi-a fost dat să văd o țară vest-europeană care se mândrește că ar fi democratică, dar interzice total, ca sub comuniști, un film.

Oficial, Citizen Vigilante n-a fost cenzurat. Pur și simplu, nu i s-a dat ”aviz de vârstă”, de la care să poată fi vizionat în Germania. Un oficiu, intitulat orwellian ”Autocontrol voluntar al industriei filmului” (destinat în genere protecției tineretului) i l-a refuzat.

Așa că s-a fentat ilegalitatea cenzurii prin ceva aplicat îndeobște întru apărarea copiilor, filmul german fiind mazilit din cinematografe și de la televiziuni, pentru că autoritățile cred că ar conține o combinație de discurs politic și agresivitate, în stare să promoveze violența împotriva imigranților. Și xenofobia. Or, altfel decât evreii și sinagogile, sau bisericile, imigranții din Germania și din vestul Europei n-au nevoie de o protecție specială a poliției. Iar cinefilii vesteuropeni sunt în genere destul de maturi să facă deosebirea dintre mesajul unui film și realitatea cotidiană.

Oficialii sunt însă, iată, de altă părere. Par a crede că o peliculă ar putea sminti poporul. Sau ar fi în măsură să pericliteze puterea și în ochii cinefililor de 80, 90 sau 100 de ani, de vreme ce peliculei lui Boll i s-a refuzat eliberarea unui ”aviz de vârstă”. Toți fiind considerați prunci, copii, adolescenți și tineri, prea puțin copți, in corpore, ca să înțeleagă teza unui film artistic altfel decât altele. Un film judecat ca prea periculos pentru puternicii zilei.

Ce susține filmul lui Uwe Boll, cu Armie Hammer (Call Me by Your Name, The Social Network) în rolul principal?

Că autoritățile politice și judiciare i-au lăsat pe europeni singuri în fața unei catastrofe generate de ilegalitățile comise de imigranți, în parte violenți și criminali, care aparțin unor culturi străine de cea europeană, una disprețuită și combătută cu impunitate de nou-veniți.

Și că, în fața acestui dezastru, creat de incompetența, inepția și răutatea unei magistraturi nedrepte, empatice față de făptași, iar nu față de victime, justiția trebuie vremelnic preluată de justițiari.

E teza lui Boll corectă?

Judecați-o, știind că primarul Londrei, Khan, el însuși de origine pakistaneză, a avut acces la dosarele poliției și la documente clare, dar a mințit repetat, negând existența, în capitala Marii Britanii, a bandelor de violatori musulmani, pakistanezi.

Cărora, potrivit unui raport independent recent publicat, le-au căzut victime, decenii la rând, peste un sfert de milion de fete și fetițe albe, creștine din varii orașe ale Regatului Unit. In timp ce, sub mandatul de procuror general al actualului premier laburist, Keir Starmer, pare că 13.000 din acești violatori și pedofili au fost lăsați liberi, după ce li s-au expediat scrisori ”de avertisment”.

Virtuțile și deficiențele unei pelicule

Filmul lui Boll nu e neapărat nici just, din unghi etic, nici ireproșabil, din punct de vedere artistic. E bine jucat și filmat. Are carențe dramaturgice.

Iar ca analiză nu e complet, căci scoate din colimator cenzura artei și presei și evacuează din discuție originile filosofice și sociologice ale răului confruntând, din interior, democrațiile occidentale, aflate, cum argumentează psihologul canadian Gad Saad, în fază de harakiri, de ”sepukku civilizațional”.  

E, pe porțiuni, ca film, cam lung, verbos, tezist, lacrimogen. Și parțial prea violent.

Și totuși este o peliculă importantă. Extrem de importantă. Pentru că articulează ceea ce elita culturală și politică ne reclamă, ne poruncește insistent să trecem sub tăcere, să ignorăm, să uităm, să nu verbalizăm, să cenzurăm și să autocenzurăm. În speță, o specie de totalitarism relativ nouă, în Vest: islamo-fascismul și alianța lui cu cenzorii extremei stângi.

De ce ni se impune să trecem acest rău sub tăcere? Pentru ca nu cumva să trecem drept ”fasciști”, drept ”extremiști de dreapta, rasiști, neonaziști”.

Pentru că noi, albii, creștinii și evreii, europenii și americanii, am fi moștenitorii unei culturi pasămite ”rasiste, colonialiste, capitaliste și imperialiste”, ai unor rele istorice, pentru care ar trebui să ne rușinăm în veci pururi, să ne punem etern cenușă-n cap și să le iertăm celorlalți, celor de altă obârșie, religie culoare a pielii sau orientare sexuală, orice posibilă crimă comisă împotriva noastră. Și, mai ales, ni se cere să tăcem pentru ca să nu-i tragem la răspundere pe politicienii vinovați pentru lăsarea de izbeliște, din rațiuni ideologice și de putere, a popoarelor lor.

Or, tocmai această tăcere nășește radicalism, stimulează fanatism, încurajează extremismul, justițiarismul și violența politică.

Iată motivul pentru care, de ani zile, crește demonstrabil, statistic dovedit, pericolul terorist de stânga, de dreapta și islamist, cum reliefau marți datele aflate la baza raportului anual al serviciului secret intern, german, Verfassungsschutz, cu privire la extremismul politic. Raport care, parcă pentru prima dată, n-a uitat să menționeze între pericole ”antisemitismul”, deși, ca toate serviciile aflate sub comandă politică, progresistă, dă impresia că tinde să umfle anumite riscuri mai degrabă neglijabile, sau doar îngrijorătoare, în detrimentul amenințărilor cu adevărat și acut alarmante.

Înseamnă toate acestea că soluția la mortalul declin al Occidentului ar fi recursul la justițiari?

Evident că nu. Înseamnă că, în actualele condiții, nu există, probabil, decât un singur antidot la evocatul ”sepukku civilizațional”: adevărul. Informația curată. Justiția reală (nu ”socială”). Și revenirea la valori. La libertatea deschizând accesul la adevăr și la dreptate veritabilă. Nu închipuită.

Dar autoritățile germane par să nu înțeleagă acest imperativ.

Cu Citizen Vigilante, încă de pe acum cel mai popular film cenzurat din istoria cinema-ului, au ales calea contrară. Calea interdicției, a îngrădirii libertății, a trecerii sub tăcere a adevărului și a suprimării dezbaterii. Drumul ”salvării” democrației prin uciderea democrației. Democrație care nu face doi bani și își încetează incontestabil existența fără libertatea gândirii, a opiniei, a exprimării, a presei și a artei.

Altfel spus, nu cu cenzura se va salva Apusul. Cu foarfeca i se va da lovitura de grație.