Rusia, spume la gură românești și politica externă a lui Trump (2)

Citiți prima parte a acestei analize aici:

După o scurtă pauză datorată șocului ecrasantei victorii republicane în alegeri în care presa clasică îi fusese masiv potrivnică actualului președinte, demonizările s-au reluat. Nu se poate vorbi de Trump și de politica lui internă sau externă (ori de premierul israelian Netanyahu) fără obișnuitele vituperări, afurisiri și diabolizări. Fără comparații delirante ale susținătorilor lor cu naziștii și fără echivalarea lor aberantă cu Hitler, Stalin și Putin.

Căci religiile anti-Trump și anti-Netanyahu interzic de mult ca acești politicieni să fie considerați oameni de stat normali, cu bunele și relele lor, cu unele trăsături pozitive și altele (ca narcisismul lui Trump) negative. Am citit, deci, un român care se consideră deștept și democrat care afirmă, bunăoară, cu frisoane, că Trump ar fi condiționat ajutoarele federale pentru California de schimbarea legii electorale.

Rămâne absentă informația despre faptul că în California poate vota oricine ori de câte ori vrea, indiferent dacă e sau nu cetățean al SUA.

Sau, tot cu zguduituri nervoase, aflăm că ar fi dat afară ”ilegal” niște controlori de integritate. Unde minciuna se ascunde între altele în cuvântul ilegal, de vreme ce demiterea s-a făcut prin ordin executiv prezidențial.

Apoi, cu alte scuturături îngrozite, Trump e denunțat de informatorul nostru că a ”amenințat cu tarife Canada, Mexic, Danemarca, Taiwan, Panama și Columbia”.

Da, și? Minciuna prin omisiune e că și dictaturi ca Rusia și China au fost, de asemenea, amenințate în replică la nefăcutele lor.

Demonizarea nu ține seama de fapte, de realități, de nuanțe. Lovește brutal sau subtil, cum poate.

Dacă ”o tulpină rară de gripă aviară care infectează oamenii a fost detectată la o fermă de păsări din California” precis că de vină e Trump, cum sugera recent, hilar, același mare preot anti-trumpist.

Acest proces de sistematică transformare a demonizatului în zeu negativ a debutat în presă în 2016, cu mitul lui ”Russian Collusion”. S-a reluat acum, după o remisiune de foarte scurtă durată, iscată de voința democratică și de votul popular american.

Când presa minte de îngheață apele

Cum s-a acreditat minciuna subminării alegerilor americane de către Rusia în favoarea lui Trump? Explică Ashley Rindsberg, la Dennis Prager. Cu ajutorul serviciilor secrete și al unei prese care fie cita, ca și cum ar fi ”fapte”, foști agenți secreți, ca Christopher Steele, aflat în slujba lui Hillary Clinton. Compilația de ”informații” fictive a bitanicului, sugera ”realitatea” acuzelor fanteziste, numite ”Russiagate”. Sau Russian Collusion.

Întru validarea acestui mit s-au construit complicități inexistente, prin publicarea de date false, care apoi erau prezentate ca ”interesând” serviciile, de pildă FBI-ul, ceea ce ar fi denotat că n-ar ”putea” să nu fie ceva de capul lor, de vreme ce ”interesau serviciile”!

S-au adăugat minciuni privind un imaginar spionaj pro-rus al unor colaboratori ai lui Trump de felul lui Carter Page. Ori clamarea, tot în susținerea campaniei lui Clinton, a unei ireale conexiuni a organizației lui Trump cu computerele Alfa Bank, o bancă din Rusia.

Acestea și falsul dosar al britanicului Steele, o ficțiune și o calomnie calificată, fuseseră veritabila ingerință externă în campania electorală prezidențială din 2016. Culmea, continuă și azi să bântuie în capetele înfierbântate ale conspiraționiștilor din România și de aiurea, ca presupusă ”probă” a ingerinței ruse de partea lui Trump.

Dezvăluirea acestor mistificări mediatice de către respectatul Jeff Gerth, un reper al jurnalismului apusean, care a lucrat mult timp la New York Times, a lăsat rece peisajul publicistic american. Publicațiile și televiziunile mincinoase de peste ocean i-au ignorat analiza și probele. Iar NYT și Washington Post și-au păstrat premiile Pulitzer. Și nu și-au cerut iertare până azi. Nici ziarele, nici CNN, CBS, ABC și NBC care au colportat mitul. Nici FBI, sau serviciile care au stârnit fum ca să nu se zică de focul anti-Trump că nu l-ar avea.

Rusia, Ucraina și politica externă a lui Trump

Deloc de mirare că, azi, într-o lume scufundată în dezinformare, mai nimeni nu înțelege mai nimic din politica lui Trump față de Rusia lui Putin. Și, în lipsă de teorii ale conspirației admise de lumea civilizată, care se ferește de antisemitism, religiile anti-Trump și anti-Netanyahu (care l-au determinat probabil pe președintele SUA să-l aleagă pe premierul israelian ca invitat nr 1 la Casa Albă) sunt perfecte creații ale presei de preluat pe post de Weltanschauung.(1) Imbecilii care cotizează la ele se cred oameni buni, nu idioți, de vreme ce se află în asentimentul paginii de opinie de la New York Times și Washington Post.

Cine să priceapă faptul că, în Mecca globalistă din stațiunea elvețiană Davos, care a slujit la începutul secolului trecut de cadru minunatului roman al lui Thomas Mann, ”Muntele Vrăjit”, elita politică și economică din 2025 s-a arătat în parte încrezătoare, în ciuda celor două publicații, că Trump chiar ar putea să pună capăt războiului ruso-ucrainean.

Cum? Prin simplul fapt că președintele american l-a amenințat pe omologul său rus, Putin, cu sancțiuni adevărate, dureroase, contondente, (în locul glumei de până acum), dacă liderul de la Kremlin nu vine la masa negocierilor. Și dacă nu pune capăt ”ridicolului război” pe care-l poartă în prezent. Iată politica externă preferată a lui Trump, aplicată și stângii aflate la putere în Columbia. L-a criticat Trump și pe Zelenski? Desigur. Dar, aparent, ca să-i îndulcească lui Putin hapul amar pe care i l-a dat americanul să-l înghită.

În fapt, deși SUA au oprit pe 90 de zile toată asistența externă în afară de cea donată Israelului și Egiptului, ajutoarele promise Ucrainei au continuat să curgă.

Nu le e clar multora dacă Trump înțelege necesitatea geo-politică de a se opri expansiunea Rusiei rusciste în detrimentul Vestului și al democrațiilor. Sau dacă vrea doar o țară bună de investit verzișori americani în ea, în care nu se prea pot însă risca dolari cu o întemeiată nădejde de profit, cât timp mai cad bombele rusești ghidate, ca până acum.

Dar, după cum nota un sagace observator american din Davos, pare că Trump întreprinde, oricare i-ar fi motivele, ce trebuie, de vreme ce i-a prezentat lui Putin, ori e pe cale să-i pună în față, o ”ofertă pe care n-o poate refuza”.  

Bine ar fi. Căci, pe moment, din cauza administrației Biden, care n-a înarmat-o destul, la timp și eficient, și cu permisiunea de a ataca Rusia, Ucraina e pe cale să piardă războiul.

Ce ne facem cu revendicările teritoriale ale lui Donald Trump?

Subiectul, care-i generează nopți albe șefei guvernului danez, Fredriksen, determinând-o să bată la porțile cancelariilor apusene, ca să obțină sprijinul Germaniei și, mai ales, al Franței, singurul stat european continental cu o relativ redutabilă forță armată, e sensibil. Și ridică multe întrebări chinuitoare. Nu în ultimul rând românilor. Inclusiv celor informați și inteligenți. Nu sunt aceste revendicări extremiste? Nu conferă ele legitimitate Rusiei?

Controlul american asupra Canadei, Groenlandei și Canalului Panama s-a mai cerut de multe ori în trecut, în medii conservatoare americane, fără să iște nici un fel de nevricale.

Pe bună dreptate, doleanțele cu pricina n-au provocat convulsii în trecut. În fond, dacă niște teritorii nu sunt luate cu forța, ci cu acceptul autentic al majorității locuitorilor lor, nu văd care e problema. Căci nu se încalcă normele în vigoare.

Apoi, pare că statul panamez a încălcat realmente și serios termenii înțelegerii cu SUA asupra Canalului Panama, construit de americani, dar lăsat la cheremul Chinei, astfel încât comuniștii dictează tarifele exorbitante pe baza cărora se trece dintr-un ocean în celălalt în ograda din spate a Americii.

Sau altfel spus: e extremism să fii de părere că Basarabia e o parte a României și Republica Moldova ar fi minunat să se unească, fie și prin UE, cu patria din care au rupt-o rușii, după ce locuitorii celor două entități au stabilit unirea prin referendumuri?

A califica niște revendicări teritoriale drept neapărat extremiste în sine implică a argumenta de ce sunt definite astfel. Și ce le deosebește de altele presupus ne-extremiste. Ca ale canadienilor francofoni care vor separarea de anglofoni a Quebec-ului; ca ale anglofonilor, care vor cu dinadinsul să-i mențină franco-canadieni sub frunza de stejar canadiană; ca a britanicilor, care nu văd cu ochi buni naționalismul scoțian; ca ale scoțienilor sau catalanilor care se vor desprinși de statele lor federale; ca ale românilor care clamează Basarabia; ca ale ungurilor, care ar vrea refacerea Ungariei mari prin alipirea Ardealului, șamd.

De ce n-ar avea voie și America, dacă nu-și impune voința cu forța?

Partea cu multilateralismul

Sigur, secundo tempo, e foarte discutabil timing-ul ales de Trump. Pare inoportun să se pună pe tapet astfel de doleanțe imperialiste cel puțin aparent, dacă nu și de facto, în condițiile în care Rusia, China și Iranul au aruncat în aer ordinea mondială, bătându-și joc, împreună și separat, de dreptul internațional și de principiul neagresiunii.

Dar când ar fi, oare, oportun să li se spună unor agresori ca Putin, Xi și Khamenei, că și SUA stăpânesc limbajul forței, având, spre deosebire de ei, mai multe instrumente de a-l transpune decât teroriștii și dictatorii răsăriteni? Și când să se afirme că epoca foarte găunosului și perdantului ”multilateralism” al administrației Biden a apus definitiv?

Știm bine ce s-a ”născut” din multilateralismul lui Biden. Dezastrul monumental (și unilateral) al retragerii americane și aliate din Afganistan. Încurajarea la Geneva a invaziei rusești în Ucraina, de către un Biden multilateralist. Cotropirea Israelului de către interpușii Iranului, alintat multilateralist de Joe Biden și de leftiștii săi pro-teroriști și pro-islamiști. Băatia de joc a Hamas, Houthi și Hezbollah la adresa ostaticilor americani ținuți captivi în Gaza și a intereselor americane din Siria, Irak și, mai ales din Marea Roșie. Să plângem, oare, la catafalcul multilateralismului, când acesta nu dă câștig de cauză decât inamicilor mortali ai Vestului? Am căzut noi oare toți în cap?

E normal, de asemenea, ca mulți să fie mesmerizați de un limbaj trumpist pe care nu l-au mai auzit de mult de la un lider occidental. Și hipnotizați de aparenta asemănare dintre cuvintele articulate de Trump și de pretențiile cotropitorului Georgiei și Ucrainei.

Or, ele ”seamănă, dar nu răsare”. Realitățile sunt, totuși, disjuncte. Putin a trecut la fapte: agresiuni, invazii, genocid. Trump, nu.

Putin a desființat libertatea și justiția tuturor celor pe care i-a călcat cu oștirile lui criminale. America a sporit de regulă libertatea cetățenilor de rând oriunde a ajuns. Popoarele groenlandez și canadian ar rămâne în America libere și în viață, spre deosebire de ucraineni, care ar dispărea ca popor de îndată ce li s-ar desființa statul.

Are America motive neimperialiste să preia controlul asupra acestor teritorii?

Are. În cauză e pericolul rusesc în Arctica, precum și cel comunist, chinez, în zona strategică a Canalului Panama. Danemarca a admis recent că nu e în stare să apere nordul Atlanticului și Groenlanda, hotărând abia acum, de câteva zile, să-și suplimenteze masiv bugetul militar destinat apărării Groenlandei. Pe care o amenință Putin net mai rău decât oricine. Ca atare Copenhaga vrea, dar abia acum, în reacție salutară la Trump, să investească 1,95 de miliarde de euro în securitatea strategic importantă a insulei.

Ar fi sfârșitul lumii (și al ordinii mondiale) dacă danezii ar negocia transferul problematicei lor supremații asupra Groenlandei cu câteva zeci de mii de locuitori, cărora chiar ar putea să le placă ideea de a deveni americani?

N-ar fi.

Înseamnă că e bine să se demareze certuri intra-apusene? Și transatlantice? Înseamnă că Trump ar fi avut dreptate să-l critice pe președintele Ucrainei, Zelenski?

Defel. Ar fi momentul ca Vestul să fie unit. Dar cum să unești segmente extrem de dezbinate ideologic, din care mari porțiuni masiv subminate, ca și America lui Biden, de aberațiile culturale și axiologice anti-americane și anti-occidentale, neo-marxiste, care s-au cultivat vreme de decenii în prosperele puteri occidentale?

Limbajul forței, ilustrând faptul că nici marile puteri nu au atât prieteni, cât interese, are și rolul, și limitele lui.

E bine că Trump a cerut statelor NATO să-și sporească bugetele militare la 5% din PIB, date fiind dimensiunile pericolelor actualului război cu Rusia zis, edulcorant, ”hibrid”.

E asta o dovadă a unei politici pro-ruse? Pentru credincioșii fundamentaliști ai religiilor anti-Trump și Netanyahu, nu se pune. Ei știu una și bună și se crucesc: ”Trump? Ptiu, drace!”

Și e aparent deștept, în fapt complet dement ca un leftist riscând să fie considerat vag retardat, ca ministrul de externe britanic, Lamy, să-i ceară Americii să-și sporească mai întâi propriul buget militar, situat acum la circa 3,5% din PIB, dat fiind faptul că SUA apără și UK și întreaga Europa de nouă decenii din bani și cu militari proprii.

Fără să ceară compensații.

Problema lui Trump e că un tiran ca Putin aude ce spune al 47-lea președinte american. Dictatorul știe că republicanul, deși echivalat dement cu ”Hitler” se vrea ”pacificator”, iar nu războinic, și ar putea considera util să plătească sec unor plusări americane cotate de Kremlin ca blufuri. Caz în care, America ori va pierde, ori va trebui să-și asume realmente riscul participării cu trupe proprii la războaie fierbinți de peste mări și țări.