Motto: pe plaiurile românești nimeni nu a popularizat ca Mihai Șora dreptul la rezistență al unui popor mult obidit (de pildă națiunea română chinuită de cleptocrații, politicieni ipocriți și oportuniști și de extremism, de legionarism, antonescianism, comunism și postcomunism) prin răspândirea principiului atribuit lui Thomas Jefferson sau lui Henry David Thoreau: ”When injustice becomes law, resistance becomes duty”. Când nedreptatea devine lege, rezistența devine o datorie”.
Mihai Şora şi triumful Anei Pauker
(articol publicat la Deutsche Welle, în octombrie 2019)
Cât de justificate sunt atacurile în trombă la care, la 103 ani, e supus filosoful şi #rezistentul Mihai Şora? Ce se ascunde în spatele lor şi al intensităţii lor fără precedent? Ce semnificaţie au, pentru români?
Aveam 30 de ani când mi-am găsit libertatea, emigrând. N-aş fi ştiut, poate, cum şi de ce trebuie s-o caut, dacă n-aş fi avut norocul ca, în adolescenţă, biografia mea să se intersecteze cu a unui mentor de excepţie, care şi-o pierduse pe a lui, repatriindu-se tot la 30 de ani. Era tatăl unui prieten. Se numea Mihai Şora şi luminase existenţa întunericită de comunism a românilor şi, implicit, a mea, scriind.
Şi editând cărţi. ”Ca redactor-şef la ESPLA, Şora a luptat pentru demnitatea culturii româneşti”, notează, pe drept, V. Tismăneanu, amintind de milioanele de români formaţi de lectura unor „Faulkner, Malraux, Camus, Kafka, Proust, Hemingway.” În comunism, aceşti autori occidentali fuseseră publicaţi în seria “Bibliotecii Pentru Toţi”, la editura condusă de filosoful român. Fiu de preot ortodox, tânărul gânditor publicase, în Franţa, în 1947 o carte Despre Dialogul Interior. Şi nu oriunde, ci la Gallimard. Avea la Paris o tânără soţie şi copii. Refuzase cetăţenia franceză din patriotism. Mai avea şi gărgăuni de stânga în cap, implantaţi de anii în care onoarea şi demnitatea îi dictaseră să se alăture nu cu bună ştiinţă unui regim comunist crapulos, solid instalat la putere, cum au făcut milioane de români după 1948, ci partidului comunist francez. Era o formaţiune luptând mai eficient în rezistenţa antitotalitară, împotriva ocupantului nazist, decât altele.
E un păcat să fii antifascist? Să te iei în piept cu totalitarismul? Mesmerizat de aparenta deschidere mimată de Stalin şi ai lui în timpul războiului, tânărul Şora a comis în raport cu regimul comunist greşeala pe care au săvârşit-o alţii când şi-au făcut iluzii privind natura revoluţiei din decembrie 89, cea cu mare grabă confiscată de criptocomuniştii iliescişti. Mânat de dor, s-a întors acasă pentru un scurt sejur, crezând că dezastrul cel mare n-ar fi avut loc. Urmărit de Securitate, gânditorul român s-a văzut arestat, sechestrat şi, parţial, obligat, parţial convins să presteze traduceri şi reviste ale presei franceze la Ministerul de Externe condus de Ana Pauker. De aici la a-l califica drept „membru al cabinetului Pauker”, ori complice al terorii staliniste ar trebuie să fie un drum lung. Sau fără de sfârşit. Căci acuza ”apartenenţei” la ”cabinetul Pauker” e, pur şi simplu, un fake-news odios. Un fals ordinar.
E un fals sinistru, menit să-i distrugă reputaţia şi să-l facă pe Şora impracticabil ca simbol al libertăţii, al rezistenţei şi al democraţiei. Şi, mai ales, ca susţinător al partidului de opoziţie pe care a avut imprudenţa de a semnaliza că-i este apropiat. Acest fals sugerează, în răspăr cu adevărul, că ar fi deţinut funcţii de comandă, dreptul de a adopta decizii şi prerogativa executivă a ticăloşilor torţionari şi asasini ai poporului român. În fapt, după ştiinţa mea, omul locuia, silit de regim, într-un subsol sordid fără dreptul de a-şi revedea familia în vest, apoi, ca atâţia alţii, ”la comun”.
Ca atent observator al scenei politice româneşti nu ştiu ca, înainte sau după 1990, Mihai Şora să fi luat parte la vreo acţiune politică reprobabilă, extremistă, totalitară sau, pur şi simplu, moralmente condamnabilă. Ori să le fi susţinut după ce, destul de rapid, s-a dezbărat de iluziile tinereţii. Ştiu în schimb că, atunci când încă nu se născuseră unii din penibilii săi acuzatori actuali, care-l vituperează mai nou cu spume la gură, de pe poziţii în opinia lor ”naţionaliste”, sau ”creştine”, în fapt ori ipocrite, ori antidemocratice sadea, Mihai Şora era evocat cu uriaşă admiraţie.
De pildă de scriitori ca Alexandru Ivasiuc. Pentru ce? Pentru curajul de a găzdui, sub regim comunist, atât în epoca în care Paul Goma adera entuziast la PCR cât şi în era micii revoluţii culturale şi a represiunii iscate de ea, de după 1971, un cerc de dezbateri filosofice în care Şora cuteza să susţină poziţii creştine, articulând o gândire nu marxistă, ci tomistă. Mai ştiu că după 1990, altfel decât colegii săi de cabinet, Mihai Şora a reacţionat la barbaria mineriadei din 13-15 iunie, renunţând instantaneu la postul său de ministru. Atât şi ar fi fost de-ajuns să binemerite de la compatrioţii săi, într-o ţară în care mai nimeni nu renunţă niciodată, de bunăvoie, la vreo funcţie înaltă, fie ea sinecură sau nu.
Ceea ce nu înseamnă că vârsta sau meritele l-ar scuti automat de critici. Ca personalitate publică, Mihai Şora e obligat, din păcate, să le suporte şi pe unele din cele mai josnice.
Dar ce i se poate reproşa în mod onest? Că n-a făcut închisoare, protejat fiind, probabil, de renumele pe care-l dobândise pe merit în Franţa? Ne contrariază că a turnat un film sponsorizat de o companie mare? Ne deranjează că a profitat de o publicitate? Atât de mare să ne fie, ca ”oameni de dreapta”, oroarea de capitalism? Ne irită că nu s-a lăsat rinocerizat de legionarism şi pronazism ca atâţi alţi intelectuali de frunte, de la Eliade la Vulcănescu şi de la Vintilă Horia şi C-tin Noica la Cioran? Atâta ne ajunge prea scurta pătură a democraţiei? Ne supără că nu s-a retras în operă, ca alţi filosofi mai egoişti decât omul care, la peste 100 de ani, înţelege să continue şi în stradă lupta pentru democraţie? Să ne frustreze că bătălia nu e prea grea şi pentru el? Că Şora n-a dezertat şi nu s-a retras, în ciuda senectuţii şi a valorii operei sale, care i-ar fi îngăduit, în opinia unora, demisia şi replierea?
În preajma căderii regimului pesedist s-au înmulţit ”reglările de conturi” în interiorul elitei culturale româneşti. Şi intensitatea lor dă de gândit. Iar Şora nu e singura victimă. Că e vorba de conflictul de la GDS, ori de reacţiile disproporţionate iscate de un filmuleţ, în cauză nu sunt doar invidia, frustrarea, veleităţile şi resentimentele unor directori de conştiinţă mai mult sau mai puţin realizaţi.
Sau, în propriii ochi, rataţi. Are loc şi o repoziţionare de amploare într-o scenă politică din care cleptocraţia dragniotă se pregăteşte să fie evacuată de alegători. Pentru dregătorii şi demnităţi menite să substituie previzibilul vid de putere se bat ambiţiile celor marginalizaţi şi frustraţi de partidul-stat. Spre a-şi evidenţia propriile merite, unii dintre ei lovesc cu sete în personalităţi de renume, cu atât mai antipatice veleitarilor, cu cât sunt mai evident lipsite de voinţa parvenirii şi de poftă de o glorie vană.
Or, din perspectivă politică şi istorică, aceste ciocniri, marcate în fundal şi de rivalităţile dintre PNL şi USR, nu sunt deloc nevinovate. Căci ele vizează anihilarea tocmai a acelor repere etice, fără de care nu există rezistenţă eficientă în faţa deşertificărilor prin tăvălugul autoritar. Sau totalitar. La trei decenii de la revoluţie e cazul să-ncepem să ne cucerim nu doar europenitatea. Ci şi libertatea, în loc s-o distrugem, de pe poziţii de ”dreapta”, oferindu-i Anei Pauker triumful tardiv al dezbinării noastre.
Mihai Şora, rezistenţa, împăcarea
(Fragmente dintr-un comentariu publicat în august 2019 la Deutsche Welle)
E lămuritoare biografia lui Mihai Şora, când nu e clar dacă ştim despre ce vorbim, evocând ”reperele românilor”, pe #rezistenţii de la coada Girafei şi discreditarea cleptocrată ori resentimentară a celor vrednici.
L-am zărit pe filosoful Mihai Şora sfidând provocările jandarmilor găzari şi bătăuşi ai regimului Dragnea. L-am întâlnit la coada Girafei din piaţa Victoriei la 10 august 2018. Un an mai târziu am avut privilegiul de a-l vedea, simbol viu al reconcilierii românilor din est şi vest, de acasă şi din diaspora, emoţionat la culme de întâlnirea şi împăcarea cu fiul său emigrat, pe care-l pierduse din vedere.
Filosoful Mihai Şora e mai mult decât un simplu erudit. Reprezintă specia celor care, deşi continuă să-şi petreacă partea leului din timp gândind şi scriind, nu dispreţuiesc nici fapta, actul civic, protestul, ori de câte ori libertatea şi democraţia sunt în pericol, iar statul de drept e ameninţat să fie demolat.
M-am întrebat oare ce înseamnă, într-o ţară condusă de analfabeţi menţinându-se la putere prin propagandă, un gânditor pentru care adevărul, dreptatea şi claritatea morală nu alcătuiesc o carte cu şapte peceţi? Dar unul care nu e doar un învăţat de mare clasă şi acasă, şi oriunde în lume, ci şi un respectat şi redutabil luptător pentru libertatea neamului său?
De când se ştie, Mihai Şora s-a plasat de partea bună a istoriei. Deşi student al lui Mircea Eliade, Mihai Şora s-a împotrivit şi a rezistat extraordinar, împreună cu prima lui soţie, Mariana, studenta lui Nae Ionescu, ispitelor iscate de cântecele de sirenă îndemnând elita românească să se rinocerizeze. În Franţa celui de-al II-lea Război Mondial, fiul unui preot ortodox a făcut singura opţiune moral onorabilă: s-a raliat Rezistenţei. Concomitent a scris şi a publicat de timpuriu, în occident.
Revenit după război pentru scurt timp în România, spre a-şi revedea părinţii, s-a văzut împiedicat să părăsească ţara de către regimul comunist. A devenit un editor genial. În anii 70 am auzit cărturari marxişti, dar descuiaţi, ca Alexandru Ivasiuc, vorbind cu extraordinară admiraţie de libertatea, deschiderea, capacitatea discursivă şi dialogică a gândirii tomiste a filosofului Mihai Şora.
Întâlnire la București: m-m bucurat să pot organiza întâlnirea intre filozoful Mihai Șora împreună cu fiul său, compozitorul și scriitorul münchenez Tom Șora.
La finele erei Ceauşescu, Mihai Şora s-a ridicat, în ciuda vârstei sale, în apărarea lui Mircea Dinescu, protestând, împreună cu alţi cărturari, împotriva tratamentului inuman aplicat poetului-disident de către regimul comunist. După decembrie 1989, împreună cu încă un ministru, s-a văzut izolat în cabinetul Petre Roman ca susţinător al lustraţiei revendicate de punctul opt al Proclamaţiei de la Timişoara şi refuzate de postcomunismul iliescist.
A părăsit rapid guvernul postdecembrist în semn de protest împotriva mineriadei din 13-15 iunie 90. Membru al Grupului pentru Dialog Social, a scris un mare număr de articole, a acordat şi continuă să acorde o sumedenie de interviuri, între altele şi postului Deutsche Welle, a participat şi participă la filmări, a dat şi dă conferinţe. În ciuda senectuţii sale, e prezent de ani de zile, indiferent dacă e frumos, ori arşiţă, ori ger năprasnic, la protestele menite să împiedice lichidarea, de către regimul Dragnea, a independenţei justiţiei şi a statului de drept românesc.
Tocmai această angajare, făcând din ceea ce a fost un reper intelectual şi moral un exemplu civic şi un simbol politic, scoate din sărite de mulţi ani oligarhia, securismul cleptocratic dâmboviţean şi pe lacheii lor. De-a lungul anilor am devenit martorul unor atacuri dintre cele mai imunde la adresa filosofului. S-a sugerat, mincinos, complicitatea lui cu regimul Anei Pauker. I s-a pus în cârcă un fals ramolisment şi imaginara demenţă a unui ins chipurile manevrat, manipulat şi profitabil utilizat…
(S-a) susţinut… minciuna denigratoare potrivit căreia Mihai Şora ”nu mai e capabil să scrie două propoziţii singur din cauza vârstei, vrea altcineva. Tocmai în asta constă exploatarea“.…
Că, la 103 ani, venerabilul autor continuă să le stea în gât nu doar penalilor cu propensiuni totalitare şi slugilor lor ideologice, ci şi unor jurnalişti veleitari, ţine de o împrejurare evidentă. Autoritatea seniorului cetăţii, o figură de proră nu doar intelectuală, ci şi civică, politică şi morală, constituie, cât timp nu e demolată, o pavăză în calea agendelor şi imposturii formatorilor de opinie înregimentaţi, ori rău pregătiţi, care se dau competenţi, politic independenţi şi etic rectilinii. Şi mai e ceva.
Mihai Şora e dovada vie că în orice împrejurări istorice şi în ciuda oricăror erori personale, românul poate, dacă vrea, să-şi trăiască viaţa integral în adevăr, rătăcirea morală nefiind o fatalitate.
As fi vrut sa-i pup mana ca unui parinte. N-am mai apucat, desi speram. Nu voi putea veni nici la inmormatare.
Și eu regret că nu voi fi de față.