Ori la bal, ori la spital: năruirea credibilității SUA și Israelului -un pericol fatal

Afirmă unii observatori din categoria celor ”zmecheri” cu panaș, că Iranul n-ar fi ”vrut să provoace”. Se înșală domniile lor. Ba se înșală, posibil, și conspiraționiștii care cred că SUA și Iranul au pus de-o mică înțelegere anti-israeliană, (eventual prin intermediul Turciei) de vreme ce actuala administrație americană este, vai, intrigantă, dar și prea stupidă ca să fie în stare de măgării subtile. 

Totuși, unele voci credibile consideră că e plauzibil ca SUA să fi trădat Israelul, înțelegându-se peste capul statului evreu cu iranienii, în legătură cu un atac al Teheranului, care să nu depășească limite de natură să facă inevitabilă o ripostă israeliană de amploare, efectuată cu binecuvântare americană. Ceea ce ar fi infam și abject. Și ar degrada groaznic prestigiul Americii în ochii veșnic trădaților ei aliați.

Imensa provocare iraniană

A lansa, ca stat, 300 de rachete balistice și de croazieră, precum și 100 de drone, împotriva altui stat, după ce superputerea ți-a spus imperativ și răspicat: DON’T! (”N-O FACE!”) nu e, oricum, o glumă. Și nu e o flegmă scuipată în lături, ca să nu-i stropească pe cei vizați. Cu atât mai puțin, dacă țara atacată, Israelul, e în război cu terorismul islamist dezlănțuit chiar de către mai marii statului teocratic musulman și agresor. Iar acest stat a rămas nepedepsit în ciuda destabilizării, de către liderii săi politici și spirituali, a întregii regiuni, în care victimele lor sunt de altă religie și etnie, iar agresiunea pe care au dezlănțuit-o e, în pofida tuturor avertismentelor, genocidară.

Faptul că sutele de rachete și drone trase simultan din trei țări teroriste n-au izbutit decât să rănească o fetiță arabă din populația de beduini a Israelului nu schimbă lucrurile fundamental. Nu bilanțul atacului e aici esențial, ci intenția și magnitudinea lui, precum și faptul că a violat flagrant dreptul internațional.

Iranul are un armament caduc, dar, odată ce și-l va ameliora (sau va obține arma nucleară) se va preface într-un imens pericol. Prin interpuși și prin petrodolari, ca și prin împăciuitorismul american, regimul Khamenei a ajuns să fie încă de pe acum o primejdie acută. A nu-l pedepsi e a-l încuraja și a-i stimula și pe aliații lui să mai încerce o dată un mega-atac, cu arme mai bune.

Miza cestiunii

Trebuie să fie tare proști, neinformați, manipulabili sau pur și simplu propagandiști anti-democratici, observatorii care nu înțeleg toate acestea și consideră că Iranul n-ar fi vrut, chipurile, să provoace un război. Sau că s-ar fi comportat în limitele unei presupuse ”bune cuviințe”. Războiul e în curs, iar Teheranul l-a provocat demult.

Oricum, e mai puțin important ce spun asasinii, antisemiții, genocidarii și țuțării lor propagandiști. Net mai semnificativ e ce fac oamenii pe care teroriștii îi detestă, spre a-l parafraza pe rabinul Schneerson. Altfel spus, e irelevant ce-au gândit ori zis agresorii antisemiți și complicii lor de extremă stânga din Vest. Important e ce fac evreii. Și aliații lor americani.

Dar nu e important doar pentru israelieni. Ci e vital pentru întreaga lume liberă și pentru toată civilizația iudeo-creștină, din care fac parte, la loc de frunte, America, primus inter pares în NATO, precum și Israelul, singurul stat de drept și unica democrație liberală din Orientul Apropiat și Mijlociu. Care e urât din rărunchi și peste poate tocmai pentru că e o democrație liberală autentică și respectă valorile lumii occidentale.

Dacă, prin urmare, America sau Israelul nu se comportă just, e nenorocire. Și dezastrul nu e doar pentru americani și israelieni, ci paște întreaga lumea căreia cele două democrații îi servesc drept piloni. Au sesizat acest lucru de la începutul Războiului Rece deopotrivă staliniștii, securiștii și agenții STASI, ca și revoluționarii islamiști, în frunte cu ayatolahul Khomeini, care au demonizat din răsputeri nu doar America, ci și statul evreu, inventând împărțirea lumii inamice în ”marele” și ”micul Satan”. (n.r. SUA și Israelul). 

Contează ce face America?

Dacă nu contează ce face superputerea, oare ce mai contează? Dacă SUA își năruiește proiecția de putere și își surpă credibilitatea, nu mai rămâne mare lucru din apărarea occidentală. Iar dacă aliații Americii ar avea un dram de minte, ar interveni, prin urmare, pe lângă Casa Albă, cerându-i, în comun, să-și schimbe urgent politicile. Și anume, atât în Ucraina cât și în Orientul Apropiat. Urgent și radical trebuie schimbate ele.

Urgent, pentru că, dacă SUA nu răspund rapid agresiunii și amenințărilor iraniene, își aruncă pe fereastră și ultimul rest, oricum jalnic, de credibilitate. Și exact acest lucru se întâmplă dacă președintele SUA îi spune Iranului ”DON’T!”, iar țara ayatolahului Khamenei, teroristul suprem și șeful totalitar al statului polițienesc persan scuipă cu boltă pe ce-a zis Joe Biden.   

Fiindcă credibilitatea nu rezidă în tehnica etalată prin doborârea unei părți a sutelor de rachete balistice și de croazieră, lansate de iranieni, cum cred unii, între care și ineptul consilier de securitate al lui Biden, Jake Sullivan, autorul celor mai ample catastrofe militare, politice și diplomatice din istoria contemporană a SUA.

Credibilitatea, în fața unor inamici jurați și implacabili, rezidă în asumarea propriului cuvânt. În luarea ta și a cuvântului tău în serios. În refuzul de a-ți scoate demnitatea la mezat. Și în proiecția unei puteri capabile să descurajeze cu adevărat, convingându-i pe dușmani că ești în stare, capabil și la nevoie dornic, chiar dacă te confrunți cu un risc considerabil, să-ți folosești puterea, pentru a-l culca pe vrăjmaș la pământ, dacă te pune la încercare.

Or, actuala administrație americană e orice numai credibilă nu. E chiar mai jalnică decât cea din care-i provin oficialii, în speță precedentul executiv de stânga, condus de Barack Hussein Obama, care și-a încălcat, vai, propriile linii roșii, când aliații sirieni ai Rusiei și Iranului și-au gazat propria populație, iar președintele s-a ascuns după degetul lui Susan Rice.

De la catastrofa retragerii militarilor americani din Afganistan și până acum, după ce soldații și ofițerii SUA au ajuns vânatul talibanilor sau al interpușilor Iranului, SUA s-au comportat sub bagheta lui Jake Sullivan, ca și cum ar fi o putere de mărime mică sau mijlocie în rapid declin. Pentru că singurul element coerent al politicii externe americane actuale e semnalul administrației că-i e teamă, frică și groază indicibilă de orice posibilă ”escaladare” sau război. Iată de ce ea trebuie schimbată și radical, nu doar urgent. Radical, prin demiterea lui Jake Sullivan. Care a crezut că-l poate sfătui pe Biden să-i spună premierului Netanyahu, că deznodământul atacului ar fi ”un câștig” pentru Israel, iar șeful executivului de la Ieusalim să facă bine să-l vâre în buzunar și să fugă cu el. Ceva mai ridicol și mai absurd e greu de imaginat. Atacul iranian nu a fost ”un câștig” ci o mănușă aruncată umilitor în față. A nu-i răspunde ar echivala cu o rușinoasă înfrângere și pentru SUA și mai ales pentru Israel, iar nu cu un ”câștig”.

Urmările discreditării americane

Iată de ce Putin își permite să dea cu tifla alianței Nord-Atlantice. Care este America. Și iată de ce statele NATO, mai ales cele din prima linie, ca să nu mai vorbesc de alți aliați, sunt în mare și imens pericol. La fel ca statele din prima linie a frontului rezistând încă poftelor Chinei comuniste.

Dacă SUA nu pedepsește Iranul pentru trecerea cu superbie peste DON’T, nimeni n-ar mai trebui să dea azi și până după alegerile americane doi bani pe promisiunile de ajutor ale Statelor Unite. Care e posibil să fi intrat în acțiune în apărarea Israelului, tocmai pentru ca statul evreu să nu fie pus în poziția de a se apăra și de a riposta autonom și necontrolat.

Or, Israelul a mai trecut printr-o situație similară, în fața administrației Bush senior, al cărei ministru de externe Baker, un antisemit notoriu, a interzis pur și simplu statului evreu să riposteze la atacurile scelerate cu rachete Scud lansate împotriva statului evreu de dictatorul irakian Saddam Hussein, la începutul anilor 90, în debutul primul război din Golf.

Itzhak Shamir a făcut atunci prostia de a se supune indicațiilor „prețioase” din Washington, ceea ce n-a sporit, ci a redus perceptibil prestigiul Israelului. În termeni de standing diplomatic, obediența excesivă manifestată față de SUA avea să-l coste scump.

Netanyahu și Israelul azi

Așa cum l-ar costa acum un preț potențial exorbitant, dacă nu va riposta atacului iranian masiv, umilitor și dureros pentru agresor. Și, mai ales, dacă Israelul ar uita să-i distrugă Iranului programul nuclear. Pentru că limbajul Orientului Mijlociu e altul decât al realpolitik-ului, al panseluțelor și fulgilor de nea ai mișcării woke, al birocraților ipocriți de tip Guterres și Borrell. E dur, e clar, e contondent și constă în represalii pentru orice atac, în absența cărora inamicii deduc că statul rămas pasiv ar fi prea slab ca să riposteze și că poate fi atacat și cotropit.

Am văzut propagandiști ai teroriștilor și ai aliaților lor extremiști de stânga afirmând că Iranul totalitar și terorist ar fi fost ”victimă”, și ”în drept” să atace Israelul, pentru că IDF i-ar fi omorât generalii la ambasada din Damasc, ceea ce ar contraveni normelor diplomatice. Or, ambasadele nu sunt vizuine de generali teroriști. Și, chiar dacă atacul a fost efectuat de israelieni, ceea ce trebuie mai întâi dovedit de vreme ce Ierusalimul NU l-a asumat oficial, inșii uciși din conducerea Gărzilor Revoluționare erau membri de rang înalt ai unei organizații teroriste, angajați în activități teroriste și coordonatori ai crimelor anti-israeliene ale tuturor grupărilor de interpuși islamiști iranieni care terorizează Orientul Mijlociu. Iar faptele lor, legitimând măsurile de autoapărare israeliene, sunt probate și dovedite: au organizat mega-masacrul jihadist palestinian de la 7 octombrie 2023.  

Din nefericire, actualul premier israelian e excesiv de anxios, de precaut și temător, dar insuficient de atent și grijuliu să-și păstreze el însuși credibilitatea. Or, Netanyahu a declarat că Iranului i se va face rău pe propriul teritoriu, dacă va încerca să facă rău Israelului printr-un atac pornit de pe pământ iranian. Dacă i se arată docil administrației Biden, care-i cere să se abțină și la Rafah, își va face ferfeniță propria onoare.

Iar discreditarea lui, ca premier, e și a statului evreu. Or, spre deosebire de America, Israelul e o țară mică, înconjurată de dușmani mari. Și mulți. Și foarte mulți. Statul evreu luptă pentru supraviețuire. Care depinde de capacitatea lui disuasivă. Nu-și poate îngădui, prin urmare, experimentele progresiste grotești, pe care le prescrie Americii dementa ei stângă extremă.

Nici Netanyahu nu-și mai poate permite să greșească. Cartea de istorie nu-l va cruța oricum pentru că a greșit, în ultimii 20 de ani, interiorizând aberațiile neomarxiste care-i sugerau că se poate vorbi rațional și negocia practic cu oricine, inclusiv cu dușmanii înveterați, ferm hotărâți să lichideze Israelul, ca Hamas. În consecință, birocrația din subordinea lui i-a făcut plăcerea de a-i considera pe islamiști coruptibili și de vânzare, când de fapt nu erau decât criminali. Iată ce-a condiționat cataclismul de la 7 octombrie.

Încă unul Israelul nu-și mai poate asuma. E ori la bal, ori la spital. Israelul sau va intra în Rafah și va termina Hamas, pedepsind exemplar și Iranul. Sau va plăti scump și va regreta din inimă cadoul cerut de un bătrân însetat de putere și vag derutat, făcut Americii lui Biden.