Frica de escaladare. SUA și Europa finanțează terorismul ruso-iranian

De luni de zile nu se aude în discursul politic și politologic occidental nici un cuvânt rostit mai des, mai grețos, mai fără rost și mai inflaționar decât ”escaladarea”. Noțiunea, virtual ubicuă, a înlocuit orice tactică și strategie. Orice dregător occidental progresist se agață obsesiv de ea spre a-și justifica dolcele far niente, pasivitatea, lașitatea, impotența.

”S-o evităm”, să ”facem totul să nu fie”, să prevenim ”escaladarea”, să ”ne temem, să ne ferim de ea”, ni se tot cere, incontinent. Pare a fi o piedică și o cursă, reclamând neapărat eschiva. Un demon, de care ar trebui să ne lepădăm. Un diavol, care se cere cu grijă conjurat, ocolit și afurisit. Bau-bau în formula pentru adulți. Zmeul zmeilor și căpcăunul căpcăunilor, de care bietul Vest, săracul, infantilul, pacifistul și dezinteresatul, ar trebui veșnic și neapărat ocrotit.

Spectrul escaladării la europeni

La orice critică a acestei atitudini aparent cuminți, în fapt descreierate, căci indică angoasă și afișează frică, încurajează, în loc să descurajeze agresiunile și nu ține loc de-o strategie eficientă, în stare să promoveze interesele americane și europene, răspunsul e standard: ”doar nu vrei să izbucnească un incendiu de proporții?” ”Un al treilea război mondial?”

Ideea e că s-a uitat cum a debutat al Doilea Război Mondial, prin agresiune nazistă, stimulată de împăciuitorism occidental. Memoria politologilor occidentali pare să se fi oprit la izbucnirea (prin escaladări succesive) a Primului Război Mondial. Ministrul britanic de externe, David Cameron, ne explică, doct, de ce se vede nevoit să refuze cererea Ucrainei de a apărare colectivă a teritoriului ucrainean, supus terorii și agresiunii de către ruși, așa cum a fost protejat Israelul, în fața mega-atacului iranian cu drone și rachete. ”Nu se poate”, bâiguie șeful Foreign Office-ului, care a scos Marea Britanie din UE, prescriindu-i referendumul soldat cu Brexit. Pentru că, dixit Cameron, a expedia escadre occidentale să apere spațiul aerian ucrainean ar risca ”escaladarea”.

De unde știe el despre zisa ”escaladare”? Ce păsărică i-a șoptit că ar avea loc, deșialte frici de escaladare în Ucraina s-au dovedit în ultimii doi ani perfect neîntemeiate? Și ce-ar însemna ea, de fapt? Cameron nu știe. N-are de unde. Nici nu ne spune și nici n-ar putea, chiar dacă ar vrea.

Atunci de ce vorbește? Ca să nu pară prost. Și impotent. Dar tocmai asta este. Și mai absurd se comportă cancelarul Scholz, mai-marii americani și varii europeni, între care ultraprogresistul socialist spaniol Borrell și colegul său portughez Guterres, cel cocoțat în fruntea ONU. Dar și șeful lui Cameron, Sunak. Premierul britanic a declarat că are de gând să vorbească în curând cu omologul său israelian, ”pentru a-și exprima solidaritatea și a vedea cum să evităm pe mai departe escaladarea”. Pare că liderul de la Ierusalim evită să ridice receptorul. Știe el de ce.

Mai toți recomandă repetitiv și obsesiv Israelului ”reținere maximă” în reacție la mega-atacul Iranului de sâmbătă, 13 aprilie, asupra orașelor și satelor statului evreu, în ideea că, de vreme ce rachetele și dronele nu și-au atins țintele, Iranul ar trebui lăsat în pace. Nu de alta, dar, ați ghicit, să nu cumva să se ”escaladeze” și să se riște un ”incendiu de proporții”.

Or, n-a fost vorba de un atac ca oricare altul. Ci de primul, direct, al unui stat islamic din Orientul Mijlociu asupra statului evreu, în ultimii 33 de ani. Primul, direct, al teocrației iraniene asupra Țării Sfinte în cei 45 de ani de regim islamist. A nu i se răspunde dur e, potrivit normelor și cutumelor orientale, a provoca mai devreme sau mai târziu un atac mai amplu, mai dur, mai sângeros. E a normaliza războiul între statele regiunii. Și între religii. Pe scurt: e a escalada.

Consecințele nesăbuinței

În Vest nu-și pune mai nimeni problema urmărilor atitudinii de appeasement față de agresor pentru popoarele iranian și israelian, ori pentru națiunile arabe, amenințate de Teheran. Ori întrebarea, de unde au Rusia și Iranul bani să-și finanțeze campaniile teroriste împotriva Ucrainei și Israelului și să-și fabrice armele?

Răspunsul e trist. Nu doar din petrol, ci și de la americani și de la europeni, care le permit ayatolahilor să-l comercializeze și să eludeze sancțiunile. Și de ale căror produse și componente occidentale sunt pline dronele iraniene livrate cu ajutor chinezesc Rusiei, ca să-i omoare pe ucraineni. Pe ideea lui Lenin, potrivit căruia ”capitaliștii ne vor vinde și funia cu care să-i spânzurăm”.

Deși sunt perfect edificați despre natura regimului terorist de la Teheran, care-și reprimă la sânge și violează fetele și femeile ce refuză basmaua islamică impusă de ayatolahi și își ucid tinerii luptători pentru democrație, executați cu sutele, anual, președintele Biden și europenii au evitat să impună sancțiuni serioase Iranului.

Ori să le aplice realmente pe cele existente. Pe care le-au relaxat. Spre disperarea poporului iranian, care geme sub teroarea crudului aparat al poliției politice a lui Khamenei și icnește sub povara conștiinței că Vestul și-a abandonat propriile valori mai ales în raport cu torționarii și asasinii lui, în speță cu ucigașii regimului de la Teheran.

Aportul american

Or, iranienii știu ce-au realizat politicile împăciuitoriste ale Vestului, transpuse de când Biden a obținut acces la președinția SUA. Aceste politici au încurajat din răsputeri teocrația islamistă și represiunea ei. I-au stimulat și finanțat imperialismul, precum și transformarea Orientului Mijlociu, de către Gărzile ei Revoluționare, în poligon cu ținte vii, în lagăr de concentrare și în teren de atac, manevre și operațiuni teroriste pentru destabilizat țări ostile, ca Israelul.

Politicile de appeasement au dat lumină verde celor mai toxice acțiuni iraniene, între care susținerii financiare a organizațiilor teroriste ale interpușilor Iranului ca Hamas, Hezbollah și Houthi. Pomparea de bani în aceste grupări n-ar fi fost posibilă la dimensiunile ei actuale, dacă administrația Biden n-ar fi stipendiat agresiunile  și operațiunile Teheranului. De pildă prin amplificarea constantă, an de an, a cantităților de țiței care li s-au permis mullahilor, cu binecuvântarea administrației Biden, să le exporte. Sau dacă europenii n-ar fi inventat în 2018 un ”mecanism de plată care să permită comerțul cu Iranul și să contracareze sancțiunile SUA împotriva exporturilor de petrol iraniene”, sancțiuni impuse anterior de administrația Trump.

Mai nou, potrivit Bloomberg, doar veniturile iraniene rezultate din vânzarea de petrol, un export majorat la amețitoarea cantitate de 3,4 milioane de barili pe zi, le-au adus ayatolahilor o avere de peste 100 de miliarde de dolari. Iar Chinei comuniste, țiței ieftin care să-i ușureze concurența economică cu Vestul.

Ce fac, de fapt, liderii occidentali și de ce

Oare cât își vor mai sabota executivele occidentale propriile interese și, nu în ultimul rând, propriile valori? Ce le împiedică să sisteze finanțarea torționarilor, asasinilor și agresorilor? Dar să ajute poporul iranian, declarând, de pildă, o grupare teroristă ca Gărzile Revoluționare, chiar ”grupare teroristă”?

Și, mai ales: de ce nu vor ca Israelul să spulbere odată pentru totdeauna amenințarea nucleară iraniană, care nu e un pericol doar pentru statul evreu, ci și o sabie a lui Damocles atârnând legată de un singur fir de păr de cal de tavan, peste capul lumii libere care așteaptă clipă de clipă să fie despicat? Sau despărțit, islamic, de trup?  Pentru că nu mai cred în valorile proprii. Nu că dregătorii occidentali n-ar ști ce funcționează și ce nu în relațiile cu Teheranul. Politica fermă a SUA sub administrația republicană precedentă aplicase Iranului un regim strict, care dezumflase, sărăcise și slăbise conducerea teroristă a ayatolahilor, cumințind-o ca niciodată.

Dar, sub Trump, America a tins să redevină ce-a fost, iar frica de ”escaladare” n-a jucat vreun rol substanțial în formularea politicilor guvernamentale. Curaj grație căruia tiraniile s-au abținut de la a provoca Vestul și țările care, ca Ucraina și Israelul, au ales să opteze pentru valorile occidentale.

Chestiunea nu e doar axiologică și morală, ci și intelectuală. Dregătorii de stânga apuseni, care se laudă cu presupusa raționalitate a deciziilor lor, au încetat de mult să mai judece situația rațional. Odată asumate și interiorizate, ideologiile, transformate în religii seculare, în mijlocul căror pacifismul joacă rolul unui soi de altar, i-au disociat de realități și i-au dezvățat de practica aplicării logicii în rezolvarea problemelor lor politice.

Altfel ei toți s-ar repezi să sece izvoarele occidentale ale puterii și prosperității dușmanilor lor. Altfel, ar înțelege pe de o parte că frica de ”escaladare”, deci de război, face războiul inevitabil, în măsura în care întărește credința agresorului potențial într-o victorie lesnicioasă în fața unui inamic înfricoșat. Altfel ar înțelege că dezescaladarea începe prin distrugerea potențialelor capacități militare nucleare ale Iranului, nu prin protejarea inamicului de eventuala lui distrugere de către un aliat. Iar pe de alta, ar pricepe ce-au uitat de la finele celui de-al Doilea Război Mondial încoace. În speță, că de Hitler nu s-a scăpat evitându-se războiul. Că nu orice război este nedrept. Că războaiele de apărare ale Ucrainei și Israelului sunt, dimpotrivă, dintre cele mai drepte purtate vreodată.

Că se cuvine, prin urmare, mai puțin decât oricând, să se manevreze astfel, încât israelienii și ucrainenii să nu-și poată înfrânge în mod decisiv agresorii (victorie care ar fi o formă optimă de dezescaladare). În fine, ar înțelege că este o mizerie morală și o politică irațională și sinucigașă ca, de frica ”escaladării”, să sacrifice interesele reale de securitate ale ambelor țări, străjuind porțile de intrare ale Vestului, cele asediate de teroriști și de tiraniile lor aflate în plină escaladă.