Președintele SUA e pe cale să repete cu Iranul nenorocirea provocată de predecesorul său, Obama. Care și-a violat în Siria, în 2013, angajamentul de a nu permite, sub amenințarea intervenției militare, masacrarea populației civile siriene cu arme chimice.
”Un recurs la arme chimice” a regimului de la Damasc, a spus Obama atunci, ar fi ”linia lui roșie”.
Dictatorul sirian Assad i-a ignorat, cu ajutorul Rusiei, avertismentul, și-a omorât cetățenii în masă cu Sarin, încălcând ”linia roșie” a lui Obama. Iar liderul Casei Albe s-a făcut de râs. Căci și-a încălcat, jalnic, cuvântul, renunțând la intervenția militară americană, în ciuda munților de cadavre produse de crima în masă a Siriei.
Lecția istoriei
A urmat ce se întâmplă în astfel de situații de impunitate. Manifesta slăbiciune americană în fața crimelor rusești și siriene a încurajat masiv alianța dictaturilor. A stimulat nu doar noi atacuri chimice asupra populației siriene, ci și uciderea ordinii postbelice de către Putin.
A avut loc invadarea Crimeei și estului Ucrainei, anexarea de hălci mari din teritoriul ei, pentru ca, sub vicepreședintele lui Obama, Joe Biden, Kremlinul să declanșeze cotropirea întregului teritoriu ucrainean și războiul generalizat care nu s-a terminat nici până azi.
Trump, care pretinde că nu i-ar plăcea defel ce-a făcut Putin în Ucraina, iar în primul său mandat se jurase că nu va repeta erorile politice externe ale lui Obama, reliefând, totodată, că ”Iranul pierde toate războaiele, dar câștigă toate tratativele”, se pregătește să reediteze și să agraveze cele mai terifiante greșeli și gafe comise în istoria Americii.
Pentru că nu realizează pesemne că Teheranul e mai aproape de inima Americii decât se crede, Trump și-a trimis diplomații la tratative cu Iranul. În speță, cu un regim genocidar, terorist, islamo-fascist, care, dixit Trump, ”câștigă toate tratativele”.
La ce pot duce, chiar dacă nu le-ar câștiga ”pe toate”, niște negocieri cu potentați care dau semne să vrea să egaleze și să depășească, în materie de cruzime, nazismul, de vreme ce, amintind de masacrul de la Babi Yar, comis de hitleriști în 1941, în Ucraina, Gărzile Islamice ale lui Khamenei și milițiile arabe chemate în ajutor împotriva Revoluției iraniene au măcelărit se pare, în răstimp de numai două zile, 30.000 de tineri protestatari?
Ce roade pot livra discuțiile cu mai-marii unui regim teocratic, care insistă nu doar asupra producției de rachete balistice și îmbogățirii de uraniu, ci și terorizează, cu interpușii lui jihadiști din Irak, Liban, Gaza și Yemen, o întreagă regiune și amenință permanent cu genocidul Israelul, pe cel mai important aliat al Statelor Unite din Orientul Apropiat?
Se poate oare negocia cu Hitler?
Ce s-a întâmplat în Oman?
La negocierile americano-iraniene din Oman, SUA s-au pliat revendicărilor mullahilor, au renunțat la alte teme și au acceptat să discute exclusiv programul nuclear al Teheranului – un subiect răsnegociat de ani și decenii, despre care s-a pretins că ar fi dispărut, după bombardarea instalațiilor atomice de la Fordow și Natanz.
Brusc n-a mai dispărut?
Brusc, contenciosul nuclear s-a reivit, nu e rezolvat și se cere renegociat?
Nu realizează nici Trump, nici oamenii săi, cât de jalnică e poziția unei Americi pe care o vor iar ”măreață”, dar pe care o împing într-un ridicol fără margini, compromițându-i capacitatea de a descuraja? Cele două rânduri de discuții indirecte, mediate de Oman, s-au încheiat la 6 februarie rapid. Fără vreun rezultat palpabil. Toate lumea tergiversează, toți trag de timp.
Și ce se va întâmpla de-acum încolo?
La prima vedere, mai nimic. SUA au creat culisele unor aparente amenințări militare, menite să ajute regimul iranian să se lase moale și pe spate, întrucât l-au trimis la discuții, pe post de Bau Bau, pe șeful CENTCOM, amiralul Brad Cooper. Ba le-au spus și americanilor de pe teritoriul persoan să părăsească în grabă Iranul.
În replică, mullahii se ”cutremură” de groază și le râd americanilor în nas.
E probabil ca, între două amenințări, regimul de la Teheran să semnalizeze la rândul lui concesii părelnice, în așteptarea schimbării majorităților electorale și revenirii stângii aliate la putere, la Washington.
Amenințările SUA vor rămâne fără urmări, ca și avertismentul lui Trump adresat mullahilor, acum o lună, să nu tragă în protestatari, dacă nu vor să se confrunte cu represalii ale SUA. Tot fără consecințe au rămas și promisiunile, adresate celor din urmă, când li s-a cerut să preia instituțiile Iranului, întrucât ”ajutorul e pe drum”. Și de căruță a rămas.
Dincolo de aparențe, o consecință inevitabilă a rămânerii în picioare a regimului Khamenei ar fi, cum am reliefat repetat, reabilitarea formală și întărirea reală a mullahilor. Consolidarea peste poate a unui regim care se va putea lăuda că a umilit superputerea.
Ce va mai fi?
Se vor institui mecanisme, comitete și comiții, care să gestioneze ”negocieri nucleare”, terminate -invariabil – în coadă de pește. Poporul iranian va continua să fie decimat, să se scufunde, încetul cu încetul, în depresie. Și să dispară în cimitire, în închisori și emigrare.
Se vor vehicula alte amenințări mutuale. Iranul islamist se va reîntări puternic, militar și tehnologic, cu ajutor rus și chinez. Teocrația lui Khamenei va redeveni un actor formidabil în terorizarea Orientului Apropiat și în imperialismul ideologic al răspândirii islamismului pe plan regional și global. Va continua să amenințe Israelul și statele arabe moderate, să agreseze și digital, și doctrinar America, în ale cărei universități a jucat împreună cu Frăția Musulmană, după 7 octombrie 2023, un rol proeminent în manifestațiile antisemite, pro-teroriste ale alianței progresisto-jihadiste. Și va continua să furnizeze Chinei petrol, iar Rusiei drone, spre a primi în schimb armele și tehnologia necesare șantajului global și destabilizării Orientului Mijlociu, a Asiei, Africii și a restului planetei.
Iar toate acestea, în condițiile în care regimul e mai impopular și slab decât oricând în cei 47 de ani de existență, a fost vulnerabilizat puternic, militar, de israelieni, astfel încât este, aparent, pe punctul de a se prăbuși la primul bobârnac, în timp ce națiunea e deziluzionată ca niciodată din pricină că, pentru o promisiune americană rămasă neonorată, și-au dat sângele parcă degeaba copiii ei cei mai buni, mai demni și mai curajoși.
Dar pentru numele lui Dumnezeu: de ce?
Dar dacă șansa unei schimbări de regim e atât de mare, pierderile (inclusiv de imagine) pentru Vest implicate de abandonul căii militare sunt incalculabile, iar deficitul de credibilitate pentru SUA și președintele ei uriaș, de ce? De ce s-a angajat America lui Trump pe acest drum perdant, ba chiar catastrofal și anume la scară istorică, a renunțării la schimbarea de regim iranian?
Într-un articol intitulat ”A vorbi cu Teheranul: de ce SUA au revenit la masa negocierilor cu Iranul în momentul lui cel mai vulnerabil”, apărut în Jerusalem Post, Herb Keinon își pune o problemă similară. În fond, de ce se negociază (în Oman) iar centrifuge? Nu erau în cauză uciderile de protestatari, iar nu nivelul de îmbogățire a uraniului mullahilor?
Keinon relevă că negocierile din Oman nu sunt, în fapt, decât despre dorința administrației americane de a da înapoi și a nu risca un război cu Iranul islamist.
Trump și consilierii lui s-ar fi temut de o ”escaladare regională incontrolabilă, împotriva căreia au avertizat aliații musulmani, din regiune, ai SUA. Washingtonului i-ar fi ”lipsit un scenariu credibil pentru ”ziua de după”, dacă erau debarcați ayatollahii. Și s-a confruntat cu rezistențe din interiorul administrației, iscate de teama că America va fi atrasă în încă un război fără de sfârșit în Orientul Apropiat. Ceea ce a determinat administrația să renunțe la o strategie de schimbare de regim la Teheran, pe care a sugerat-o retoric și atitudinal, fără s-o adopte însă.”
Ce traumă, ce prostii, ce inepții mână SUA în neforțate greșeli catastrofale de politică externă?
Nu s-au dovedit instinctele lui Trump s-au dovedit fiabile în primul său mandat și, în al doilea, în privința debarcării dictatorului venezuelean Maduro? E vechea traumă a războiului vietnamez?
Sau mai degrabă frica repetării a ceea ce se afirmă (greșit) a fi fost eroarea lui George W. Bush, care, în ripostă la mega-atentatele jihadiste de la 9/11, ar fi angajat SUA în două războaie regionale deși, dixit Keinon, ”nu dispunea de un plan pentru jocul de final”.
Cursul extern (neoconservator), considerat de prea mulți eșuat, al administrației Bush e motivul pentru care strategii în parte izolaționiști și antisemiți ai lui Trump au revenit la ceea ce se cheamă Doctrina Monroe, care concentrează operațiunile diplomatice și militare ale SUA asupra emisferei apusene. Din care Iranul nu face, geografic, parte.
Un lanț de aberații, amplificate de sfetnicii Americii din Frăția Musulmană, din Qatar, Turcia și Arabia Saudită întunecă aici mințile responsabililor americani și pe ale multor analiști. Între care unii consideră utilă și realistă reîmpărțirea planetei în sfere de influență.
Bush nu putea reacționa altfel, după 9/11, decât prin războiul care i-a debarcat pe talibani.
Nu el a greșit pornind războiul, ci Biden, în maniera în care l-a încheiat.
Planuri de final de joc nu există, în asemenea întreprinderi antigenocidare pe termen lung, altele decât schimbarea din temelii, după decenii de prezență militară, a mentalităților unor popoare belicoase, ca afganii, care adoptă ideologii totalitare și pornesc aventuri militare externe, menite să-i să-i extermine definitiv pe inamicii lor.
Căci, pentru o Americă liberă și un Iran islamist, satul global ”ain’t big enough for both of us”, vorba personajului unei pelicule din anii 30, intitulat, sugestiv, The Western Code, care tematiza valorile americane, conferind până azi măreție Statelor Unite: integritate, loialitate, dreptate, respect, autonomie și reziliență personală.
Ce n-au înțeles strategii lui Trump și, desigur, președintele, care o fi având instincte bune, dar nu și suficientă minte să le fructifice?
Faptul că în condițiile globalizării societății informaționale, nucleare și tehnologice, Iranul e o piesă centrală, de importanță capitală, nu în geografia, dar în geopolitica emisferei apusene. Ca atare, Doctrina Monroe se cere urgent și radical rectificată. Și că nu se renunță la valorile codului occidental, comportându-te inconsistent, mincinos, iloial, laș, nedrept, fără respect și onoare, precum și cu demnitatea carentă a unui sclav, dacă vrei să redai Americii măreția.