Elita politică europeană: la revedere rațiune?

Cancelarul, al cărui chip a fost plasat de SPD pe toate pancartele electorale ale partidului partener al PSD-Ciolacu, a fost motorul și figura de proră a campaniei electorale socialiste, nemțești, și ar fi fost personal responsabil pentru catastrofa electorală a formațiunii sale în scrutinul european, chiar dacă nu era șeful ei.

Totuși, nici prin cap nu-i trece să demisioneze, ori să-l urmeze pe colegul și camaradul său francez, Macron, care a ales, bărbătește, fuga înainte și a decretat alegeri anticipate, știind că e probabil să fie bătut măr de RN, Adunarea Națională, formațiunea dreptei populiste condusă de Marine Le Pen. Ce-i în capul lor? Aparent panică. Frică. Teroare. În fapt, cramponare la putere. Una de care par, practic, imposibil să fie despărțiți.  

Or, popoarele i-au văzut pe amândoi la lucru și nu-i mai vor. Dar deloc.

Macron a luat un jalnic 15% față de scorul dublu al rivalei lui. Pentru un partid aflat la putere nu de azi de ieri e un rezultat cât se poate de jenant. Întrucât în Franța democrația continuă să funcționeze, iar postul său nu va fi disputat la 30 iunie, președintele s-a gândit că este ieftin să-și amelioreze șansele de formare a unei majorități parlamentare docile și absolute, prin opțiunea pentru un gest aparent dramatic și frica multora de accesul la putere al RN.

Alta e situația în Germania. În joc e viitorul cancelarului. Și da, liderul opoziției, Merz, din CDU, e vag mai impopular chiar decât Scholz. Merz are ghinionul că nu-l prea plac nemțoaicele, pentru că pare uscat și se arată insuficient de feminist.

Bine că le e mai simpatic Scholz, omul cel mai vinovat, în afară de Biden, pentru situația grea a armatei ucrainene în fața invaziei ruse.

Te iei cu mâinile de cap. Adio, rațiune! Dar la ce-ar mai fi nevoie de ea, când Scholz și Macron susțin ”planul de pace” al lui Biden, care, odată transpus cum îl vrea candidatul democrat la președinția SUA, ar oferi teroriștilor islamiști ai Hamas victoria pe tavă asupra singurei democrații liberale din Orientul Mijlociu? Iar odată ce teroriștii ar învinge, ”pacea” din zisul ”plan” s-ar transforma cât ai zice pește într-o nouă agresiune teroristă, într-un nou atentat și-un nou război?

Apoi: ce criteriu, pentru alegerea sau persistența la cârmă a unor lideri în aceste vremuri de groază e cât de feminiști sunt!

Și ce iresponsabilitate în materie de respect pentru obiceiurile democratice: să nu demisionezi după cel mai dur dezastru electoral din istoria propriului partid. Dar ce mai înseamnă azi un scrutin, dacă rațiunea nu mai face doi bani?

E incredibil în ce offside democratic își plasează cancelarul țara. Scholz nu vrea, pur și simplu, să plece de la putere. Sau să accepte să se decreteze anticipate, în ciuda pierderilor brutale suferite de el personal, nu doar de SPD (care a înregistrat scorul electoral cel mai rău din istorie), ori de partenerii verzi ai cancelarului, care au ajuns, toți, la mâna liberalilor. Fiindcă FDP n-a pierdut și poate alege să facă o nouă majoritate guvernamentală cu Merz și CDU.

Dar nici partenerii lui Scholz de coaliție nu vor anticipate, iar Hebestreit, purtătorul de cuvânt al guvernului, le-a și exclus, după ce premierul Bavariei, Söder, le-a cerut, în concordanță cu bunul simț, cu răspunderea politică a liderilor și cu tradiția democratică.

În fine, nici Ursula von der Leyen și nici susținătorii ei din PPE, în frunte cu omul CSU, Manfred Weber, nu par să fi înțeles mare lucru din ce s-a petrecut. Și mesajul electoratului german și european. Întrucât nu e impresionată de schimbările din viitorul Parlament European și vrea neapărat să rămână la butoane, Ursula von der Leyen se gândește s-o facă, vai, cu susținerea socialiștilor. La nevoie, cu a verzilor. Și la și mai mare nevoie, cu voturile Giorgiei Meloni și ale formațiunii ei, zise ”post-fasciste”, Fratelli d’Italia. Iar liderul PPE e de acord.

Ce dacă electoratul a ales cum a ales, spunând un NU cât se poate de clar și răspicat faimosului New Green Deal, deci revoluției ecologiste care a pus pe butuci economia germană? La urma urmei, creștin-socialul bavarez se simte mai aproape nu doar de șefa creștin-democrată a Comisiei Europene, ci și de foștii parteneri de coaliție social-democrați ai doamnei Merkel, ca și de actualii lor aliați ecologiști, decât de electoratul european.  

Ce au deci de gând Scholz, Weber, von der Leyen? Demisia? ”Ciuciu”: ”din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”.

Mesajul electoratelor? N-au parvenit la ei, cum n-ajung nici la cupluri de ”câștigători” gen Ciucă-Ciolacu. În mod grotesc, Ciolacu s-a dovedit salvarea social-democraților germani. La scrutinul european, PSD i-a scos pe SPD-iștii lui Scholz la liman, împreună cu tovarășii lor de partid din Malta și Suedia. Dar cine-l salvează pe Scholz de el însuși? Și cine-i va salva pe nemți de Scholz? Dar pe noi de o Germanie care și-a rătăcit democrația?

Asta e o latură a chestiunii. Alta, că prea puțin politicieni pot fi trași la răspundere, juridic, pentru etichetarea eronată sau frauduloasă a partidelor lor. Pentru că oare ce înseamnă liberalismul nominal al PNL, partidul mult comasat cu foștii comuniști? Dar social-democrația, când e apanajul unei formațiuni doldora de nomenclaturiști, securiști, mari corupți și beizadele? Dar creștin-democrația, când, învățând de la Papă, CDU a cam renunțat să fie un partid creștin? De ce? L-a dezvățat Angela Merkel și ”Zeitgeist-ul”, duhul pervertit al vremurilor postmoderne. Nu degeaba s-a aliat CDU, mulți ani la rând, cu formațiunea lui Gerhard Schröder, ex-cancelarul ajuns de la un moment dat în buzunarul vestei lui Putin.

Problema electoratului european care s-a străduit să transmită elitei politice continentale un mesaj că nu mai suportă ipocrizia, politici iresponsabile, imigrație debordantă, aberație economică și ideologie impusă cu zel, fanatism și devoțiune religioasă e și mai spinoasă.

Alegătorii nu se lovesc doar de un zid parcă impenetrabil când îl comunică dregătorilor, din cabina de vot. Dacă reușesc, prin absurd, să-l penetreze, dacă pulverizează la urne un partid din coaliția guvernamentală, se trezesc că resturile lui, sculate din morți, se adună și pun cu formațiunile intacte de o nouă elită politică. Va fi la fel de insensibilă și de refractară la mesajul electoral ca generația anterioară. Marionete de lemn ale unor oligarhi cărora nasul nu le crește ca lui Pinocchio, acești politicieni își vor disprețui și ei, trufași, alegătorii pe care-i mint. Vor fi siguri, în continuare, că votanții sunt o masă de cretini, care trebuie înșelată de la un cap la altul și că democrația nu înseamnă ca puterea să aparțină poporului, ci, pe veci, liderilor și ideologilor care l-au încălecat, îl trag în piept și pretind că ar ști perfect ce nevoie au oamenii și cum să-i facă să ”progreseze” și să ”salveze” societatea împotriva voinței ei.

Într-o astfel de Europă (germană) nu există decât o alternanță mimată la putere, nu una reală. Plebea e ghidonată astfel, încât să se sperie definitiv și ireparabil de orice posibilă alternativă. Căci i se spune că opoziția nu ar fi decât o adunătură extremistă. Și mai toți se tem de extremiști.

Democrația, care, cum pe drept reliefa Karl Popper, depinde de alternanța pașnică la cârmă, e pusă pe butuci. Mesajele nu se primesc, lecțiile politice se furnizează degeaba, nu se învață nimic, voturile nu contează, iar catastrofa stă să vină și e cert că nu va întârzia mult.

În această ipostază, adio rațiune! Adversarul politic, devenit ”dușman al poporului” e demonizat și delegitimat, căci e mai simplu să-l transformi în inamic public, decât să e confrunți cu argumentele și logica lor. Rațiunea e mimată, dar și-a luat adio. Tirania s-a instalat, cu ajutorul presei și instituțiilor de forță, înainte să se poată produce salvatoarea schimbare. Alegerile, chiar când se derulează pașnic și nu sunt cu totul furate, nu mai ajută la nimic, pentru că se vor forja noi alianțe, întemeiate pe aceiași și același consens ideologic.

Lanțurile în această situație le mai par unora inexistente, dar sunt indestructibile. Din ele nu se mai iese decât cu prețul războiului sau revoluției. După care totul, vai, reîncepe.