Israelului i se cere, de la stânga spectrului politic intern și occidental, să accepte sinucigașe încetări ale focului, știut fiind că ar oferi teroriștilor genocidari, care caută să-l distrugă, sinistra victorie și un stimulent, dimpreună cu șansa reluării tentativelor exterminatoare.
Dar nu distruge oare acest război îndelungat fibra morală a poporului evreu? Nu trebuie el ”salvat” readucându-l pe drumul neputinței, lașității, neputinței?
În siajul unor gânditori evrei ai secolului XX, ca Franz Kafka, Franz Rosenzweig, George Steiner și alții, s-a consolidat o tendință a conceperii iudaismului valoros în forma sa pacifistă, în care dezastrele revoluțiilor naționale, culminând cu distrugerea Templului, și exilul de după răscoala lui Bar Kohba, i-au forțat pe evrei, două milenii la rând, să existe.
S-a argumentat, că această anomalie, a unui popor în suferință, prigonit perpetuu, aflat la cheremul gazdelor și stăpânilor lui, în țările în care grupuri ale sale există, ca minorități, ar fi ”bună” ca necesară condiție a unei ascensiuni morale și intelectuale excepționale.
Holocaust și pacifism
Holocaustul a redus la absurd ipoteza că evreul bun e evreul dezarmat. Dacă facem abstracție de eroismul revoluționarilor din ghetoul Varșoviei, de frații partizani Tuvia și Bielski, din Belarus și de curajul militarilor evrei din armata americană și rusă, toate forme de reafirmare a demnității naționale, evreii au fost, sub Hitler și aliații lui, victime complet dezarmate. Naziștii i-au dus pe evrei la tăiere ca pe niște miei.
Israelul s-a născut ca proiect de reeducare și renaștere națională, evreiască, după 2000 de ani de intelectualism, pacifism și împăciuitorism. Urma să fie renașterea în duhul vieții simple, aspre, morale care străbate Biblia în lung și în lat.
Lecția sionistă vizează recuperarea acestui duh al demnității, care implică abandonul neajutorării și al slăbiciunii ca strategii de supraviețuire, un duh al autoapărării prea îndelung trecut în uitare de ceea ce rabinii au considerat o necesitate a dăinuirii.
Schimbarea de paradigmă a lui 7 octombrie
Masacrul antisemit de la 7 octombrie a dat copiilor lui Israel mai multe lovituri concomitente. Dincolo de proporțiile, maniera veselă a săvârșirii acestei crime în masă și cruzimea ei fără egal, măcelul de acum un an, din sudul Israelului, a demonstrat precaritatea promisiunii visului sionist, care făgăduise aruncarea neajutorării naționale la coșul de gunoi al istoriei și edificarea unui stat ca toate celelalte, capabil să-i apere pe evrei de noi genocide. Pentru câteva ceasuri, evreii au redevenit, parcă, neputincioși. Totodată însă, masacrul și ce-a urmat au probat justețea conceptuală a sionismului. Care le cere evreilor să nu mai accepte să depindă, pentru apărarea de exterminare, de ajutorul altora.
Or, timp de multe decenii, stânga globală și israeliană a alimentat falsul narativ, mult vehiculat și azi, de pildă în Germania și SUA, potrivit căruia statul evreu s-ar putea baza pe garanții internaționale, spre a-și procura securitate în regiunea ostilă în care se găsește.
UNRWA, rezoluția ONU 1701, șeful ONU și ura vulcanică izbucnită pe străzile metropolelor și în campusurile universităților occidentale concomitent cu imaginile victimelor tăiate, violate, arse, ucise sălbatic și răpite de jihadiști propagate în rețelele sociale de făptașii teroriști, au demonstrat clar și fără echivoc futilitatea prezumtivelor ”garanții”. Care nu sunt decât iluzii. La o adică, ele nu fac nici cât o ceapă degerată. Sau chiar mai puțin decât atât. Pentru că nici SUA, mai ales sub o conducere de stânga, nici ONU, și cu atât mai puțin europenii sau vecinii arabi nu vor sări neapărat în apărarea statului evreu într-un moment de mare cumpănă, precum războiul de Iom Kippur, de acum o jumătate de veac. Sau actualul război. Chiar dacă visul sionist s-a fisurat, la 7 octombrie, e cât se poate de clar: Israelul nu se poate baza, pentru dăinuirea sa, decât pe Dumnezeu. Și pe autoapărarea israeliană.
A le cere evreilor să-și depună armele ca să fie un soi de ”conștiință morală” a lumii, cum s-a propus repetat, inclusiv și mai ales din interiorul poporului lui Israel, nu e decât reșuta în mentalitatea unei națiuni și religii aflate la cheremul torționarilor, potențiali exterminatori, față de care victimele dezvoltă sindromul Stockholm, începând să-i adore.
Israelul și normalitatea
Așa sugerează, just, Andrés Spokoiny în ”The Jewish Oyster Problem”, articol publicat recent de Tablet, care evidențiază cum unii gânditori au răsturnat impotența, transformând-o (rasist) într-un soi de presupusă ”virtute”. Ceea ce, evident, nu este. Cum constata Hayim Nahman Bialik într-o poezie despre jalnica neputință a victimelor pogromului de la Chișinău, intitulat în ”Orașul măcelului”. Dar oare n-au dreptate gânditorii care, ca George Steiner, s-au temut că un stat evreu îi va transforma pe evrei într-un popor ”normal”, sau ca sioniștii, care au sperat în crearea, în dobândirea, în cucerirea acestei normalități, a dreptului la ea?
Nu e clar care sunt normele în funcție de care se stabilește existența aspiratei sau temutei normalități evreiești. Istoria ne-a dovedit, în orice caz, că Israelul, ca stat modern, a rămas aparte și excepțional în concertul națiunilor și, deci, relativ departe de ceea mulți concep pe drept, sau pe nedrept, a fi ”normalitatea”. Tot istoria ne-a dovedit că fie și numai un pic de demnitate națională, deci de normalitate, orice ar fi ea, nu e defel incompatibilă nici cu geniul, nici cu educația omului integru, care nu se înjosește adorându-și călăii.
Ce ar putea fi ea ne lămurește persuasiv Spokoiny, prin gura scriitorului Imre Kertész, supraviețuitor al Holocaustului și laureat al premiului Nobel pentru Literatură. Întrebat, în Israel, cum se simte văzând o stea a lui David pe un tanc israelian, evreul maghiar Kertész a răspuns prompt: net mai bine decât pe uniforma mea de deținut la Auschwitz. Normal.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Ma uit la chimoniile astea ca se plang ca asa zise trupe ONU sunt „atacate”. Ma apuca dracii. Pai ce fac aceste trupe inafara de plaja din 2006 pana acum? Asculta cu stetoscopul cum Hizballah sapa tuneluri? „Uite Jovani, iar dau cu tarnacopul!”
Un coleg de-al meu sa intors dintr-o vacanta in Cipru asta primavara. A trecut de la Greci la Turci cu greu dar inapoi aproape ca nu. Sarma ghimpata peste tot de ambele parti, soldati cu cartus pe teava, zona „no man’s land” arata, camere si soldati britanici.
A trecut inapoi cu chiu cu vai dupa telefoane la ambasada etc. Pana la urma ce-a contat a fost pasaportul canadian cu chipul reginei in filigran.
Ma intreb retoric, cum naiba asa diferenta?
Bune întrebări, dom Robert. Un răspuns: antisemitismul profund din instituții…
Sunt surprins de descrierea pe care ti-a facut-o prietenul canadian a trecerii dintre cele doua zone ale Ciprului.
Eu am fost acum cativa ani.
Aproape toti trecatorii pietonali folosesc faimoasa trecere Ledra, la capatul aleii pietonale cu acelasi nume care traverseaza de la sud la nord partea greceasca a orasului vechi Nicosia. Nici vorba de pamant arat in „no man’s land” care este o fasie ingusta prin care greu sa treaca un vehicul. Britanicii sunt numai o mica componenta a fortei de mentinere a pacii. Aceasta nu ara nimica, ca nu-i misiunea lor. Grosul fortelor britanice stationate in Cipru sunt postate in cele 2 zone sub suveranitate britanica si servesc scopurile UK.
Granicerii turci au fost foarte eficienti si la obiect si ne-au scanat pasapoartele israeliene repede si fara coada.
Grecii ne-au controlat vizual pasaportul la iesire, provocand o oarecare coada si nu ne-au controlat de loc pasaportele la reintrare: ne-au facut semn cu capul sa trecem.
Problemele in ultimii ani au cetateni non-EU care trec din sud in nord cu intentia sa innopteze (se vede dupa bagaj). Grecii verifica ca nu te cazezi la un hotel care a fost confiscat in de la grecii care au fost goniti de turci in 1974.
Din punct de vedere al grecilor este OK sa vizitezi partea nordica sub ocupatie turceasca, cu atat mai mult cand de intorci in aceeasi zi.
Grecii impiedica intrarea in partea lor a cetatenilor non-UE care au sosit din Turcia in zona de ocupatie turca a Ciprului (act ilegal din punct de vedere al lor).
Povestea prietenului tau mi se pare fantastica si necredibila. Pentru un turist care trece din sud in nord pentru o zi si se intoarce, e complet neverosimil ca controlul de granita sa-l impiedice sa se intoarca la hotelul unde si-a lasat efectele. Si mai rau, e de neimaginabil sa-l sileasca sa paraseasca insula Cipru prin Turcia. No, no, no!
Alta modalitate de a vizita Nordul pe o zi este de a angaja o excursie cu autobuzul, una din multele oferite la hoteluri si agentii de turism din partea sudica.
Si in acest caz, refuz sa cred ca cipriotii greci aproape au impiedicat prietenul tau sa se intoarca la hotelul de unde a plecat si si-a lasat lucrurile. Makes absolutely no sense!
As adauga ca nu poti scoate peste granita un vehicul inchiriat in Ciprul grecesc.
In orice caz, daca prietenul tau folosea pasaportul romanesc, e imposibil si ilegal sa se impiedice intrarea unui cetatean UE in Cipru din orice directie ar veni.
Pasaportul canadian cu chipul reginei in filigran categoric numai te dezavantajeaza in UE.
Fa-ti repede pasaport romanesc, daca n-ai. Am devenit expert in procedura.
Yom Kippur cu speranta si bucurie va doresc Dom Iancu. Parca zarile se vor lumina curand.
Mulțumesc din suflet!
Fortele de pace ale ONU si-au dovedit utilitatea atunci cand ambele parti in conflict au interesul sa tine conflictul inghetat.
Exemplul cel mai bun e Cipru.
Alt exemplu a fost in Siria, pina la razboiul civil.
Fortele ONU tineau deschisa trecerea de granita de la Kuneitra pentru civili cu cetatenie siriana care treceau din granita: de exemplu studenti druzi din Golan care plecau in Siria la studii sau se intorceau in vacanta; mirese druze din Siria care veneau sa se casatoreasca si sa se stabileasca in Golan. Pe acolo druzii din Golan isi exportau recolta de mere in Siria.
Daca Israelul descoperea o incalcare siriana a acordului de armistitiu, transmitea prin intermediul ONU avertisment sirienilor si acestia corectau situatia.
Sirienii au respectat si prevederile acoduli care permiteau o prezenta limitata de politisti sirieni in apropierea gardului.
Al treilea exemplu ar fi tocmai unde ONU a refuzat sa-si indeplineasca misiunea de a mentine pacea: intre Egipt si Israel, in Sinai; acolo se afla Forta Multinationala sub conducere americana, care isi indeplineste cu succes misiunea.
Exemple contrare, unde ONU nu este util, sau dauneaza, cand una din parti NU doreste sa respecte armistitiu:
1) Scurt timp inaintea razboiului 1967, cand Egiptul a amenintat sa atace Israelul, fortele ONU care fusesera aduse in 1956 au fost retrase in 2 timpi si trei miscari. Nu exista nici o intentie ca ele sa apere Israelul de agresoiunea araba.
2) Liban: UNIFIL pur si simplu mascheaza prezenta si pregatirile de atac ale Hizballei, care ataca cu artilerie Israelul din imediata vecinatate cu bazele fortei.
Au fost si incercari ale unor detasamente UNIFIL de a face respectata rezolutia ONU 1701. De fiecare data, Hizballah pur si simplu a ucis in vazul tuturor unul sau mai
soldati ONU.
De acord. Mulțumesc pentru mereu foarte utilele lămuriri și precizări
Stimate Domn, multumesc pentru lamuriri. E clar ca cunoasteti orientul apropiat mult mai bine ca mine. Uitati ca asa ma instruiesc si eu cat de cat.
Acum despre colegul meu, va relatez ce mi-a spus. Am vazut si poze cu tancuri englezesti arse (Chieftrain). Intr-unul chiar a intrat. Grecii aveau tancuri rusesti T34 si americane Patton arse. Fapt este ca amicul asta avea la el o drona si vre-o 3 aparate de fotografiat. De asta l-au cam interogat, l-au luat de ziarist. De Nicosia n-a spus prea mult, a umblat brambura cu masina inchiriata la greci. Ei, turcii cam strambau din nas….